Perioadele Sarbatorilor au adus mereu schimbari mai mici sau mai mari in viata mea. Chiar daca nu cred in ele cu adevarat si nu le respect la rangul la care sunt ridicate, nu pot nega faptul ca imi aduc un sentiment de liniste launtrica, de inocenta, de intoarcere spirituala in timpuri nevinovate. Oamenii parca devin mai buni, mai naivi, anesteziati. Iarta mai usor, se supara mai greu, sunt mai intelegatori. E o ocazie potrivita pentru a depana amintiri din copilarie si de a retrai momente importante din vietile noastre. Mi-au revenit, astfel, in memorie, convingeri pe care le-am avut in copilarie, si care de-a lungul timpului s-au schimbat. Unele s-au modificat treptat si nu am putut identifica momentul in care am realizat ca nu sunt cum credeam. Altele m-au socat si am nevoie de un timp de acomodare ca sa ma obisnuiesc cu noua idee.
Cufundata in povestile nemuritoare, pentru care dezvoltasem o pasiune, traiam cu senzatia ca norii sunt niste chestii pufoase, un fel de vata gigantica pe bat (dar fara bat) si ca daca voi ajunge vreodata pana la ei ma vor sustine indiferent de greutatea corpului. Puteam sa imi construiesc si o casuta acolo, si sa traiesc fericita pana la adanci batraneti.
Cand eram mica, aveam impresia ca meseria de vanzatoare este cea mai profitabila dintre toate. Vanzatoarele castiga cel mai bine, pentru ca ele primesc bani din diferite surse si niciodata nu sunt nevoite sa dea la randul lor. Ele ar fi echivalentul politicienilor din viata de adult.
Experimentand trusa de machiaj a mamei, lucru pe care sunt convinsa ca toate fetitele au avut curiozitatea sa-l faca, m-am intrebat de ce nu ne putem vopsi buzele cu oja. Cele 2 aveau culori asemanatoare, pentru ca inca nu aparuse oja in toate culorile pe care o putem gasi astazi in orice magazin. In plus, oja ar fi putut rezista pe buze timp indelungat. Uimirea mea consta in faptul ca nicio femeie nu se gandise sa faca un lucru atat de simplu, economic si potrivit din punct de vedere estetic.
Imi amintesc cu tristete ca in fiecare vara, mergand la bunici, stricam cuibul unor randunele din pura curiozitate. O curiozitate grosolana de a vedea ouale, de a pipai cuibul cladit cu greu, si mai ales, de a adopta puii de randunica. I-am luat intr-un an cu dorinta arzatoare de a-i creste, hrani, si poate chiar de a-i dresa atat cat se putea. In acest scop le-am construit un patut calduros, in care i-am asezat pe cei 3 puisori cu burtile-n sus si i-am invelit pana la capete. Ba chiar am plecat si in cautare de provizii, ca un om responsabil ce eram, si am sapat curtea bunicii pentru a le incanta gustul cu mancarurile preferate. Nu intelegeam atunci cu ce gresesc, pentru ca eu chiar ma luptam sa le asigur conditii de viata mai mult decat decente.
Din aceeasi categorie face parte o idee copilareasca, de data asta care nu imi apartine, dar pe care am ascultat-o cu incantare la varsta adulta. Si anume aceea ca stomacul nostru este un fel de depozit, in care se gasesc cutiute pentru fiecare fel de mancare. Astfel incat, la o eventuala autopsie, vom gasi acolo o cutie pentru mazare, alta pentru cartofi, alta pentru varza si tot asa.
Probabil cea mai mare astfel de schimbare o constituie, pentru fiecare din noi, aflarea inexistentei lui Mos Craciun. Pana pe la 5 ani, teleghidata mental fiind, primeam cu bucurie cadourile din partea Mosului, nu aveam preferinte de niciun fel. Dupa varsta de 5 ani, insa, am inceput sa il privesc pe Mos cu ochi critici, pentru ca nu prea nimerea cadourile pe care mi le doream. In acelasi timp, remarcasem nedreptatea acestuia in ceea ce privea impartirea cadourilor, intrucat la gradinita, una din colegele mele, neascultatoare si rea, a primit la serbare o papusa gigantica, pe care nimeni in afara de parintii ei nu ar fi crezut ca o merita. L-am privit cu un sentiment de furie, si am depasit cu greu momentul. Mai tarziu, ajungand la scoala, un coleg ne-a povestit cum a "prins-o" pe mama lui asezand cadourile sub brad, dar nici asta nu a fost de ajuns pentru a ma convinge de crudul adevar. Lucrul care a pus capac a fost reprezentat de faptul ca Mosul isi schimba prea mult aspectul de la an la an. Uneori intinerea, alteori se ingrasa, barba sa era ba scurta, ba lunga, chiar si vocea suferea schimbari majore, oricat de asemanatoare ar fi vocile unor batrani de cateva sute sau mii de ani.
Cufundata in povestile nemuritoare, pentru care dezvoltasem o pasiune, traiam cu senzatia ca norii sunt niste chestii pufoase, un fel de vata gigantica pe bat (dar fara bat) si ca daca voi ajunge vreodata pana la ei ma vor sustine indiferent de greutatea corpului. Puteam sa imi construiesc si o casuta acolo, si sa traiesc fericita pana la adanci batraneti.
Cand eram mica, aveam impresia ca meseria de vanzatoare este cea mai profitabila dintre toate. Vanzatoarele castiga cel mai bine, pentru ca ele primesc bani din diferite surse si niciodata nu sunt nevoite sa dea la randul lor. Ele ar fi echivalentul politicienilor din viata de adult.
Experimentand trusa de machiaj a mamei, lucru pe care sunt convinsa ca toate fetitele au avut curiozitatea sa-l faca, m-am intrebat de ce nu ne putem vopsi buzele cu oja. Cele 2 aveau culori asemanatoare, pentru ca inca nu aparuse oja in toate culorile pe care o putem gasi astazi in orice magazin. In plus, oja ar fi putut rezista pe buze timp indelungat. Uimirea mea consta in faptul ca nicio femeie nu se gandise sa faca un lucru atat de simplu, economic si potrivit din punct de vedere estetic.
Imi amintesc cu tristete ca in fiecare vara, mergand la bunici, stricam cuibul unor randunele din pura curiozitate. O curiozitate grosolana de a vedea ouale, de a pipai cuibul cladit cu greu, si mai ales, de a adopta puii de randunica. I-am luat intr-un an cu dorinta arzatoare de a-i creste, hrani, si poate chiar de a-i dresa atat cat se putea. In acest scop le-am construit un patut calduros, in care i-am asezat pe cei 3 puisori cu burtile-n sus si i-am invelit pana la capete. Ba chiar am plecat si in cautare de provizii, ca un om responsabil ce eram, si am sapat curtea bunicii pentru a le incanta gustul cu mancarurile preferate. Nu intelegeam atunci cu ce gresesc, pentru ca eu chiar ma luptam sa le asigur conditii de viata mai mult decat decente.
Din aceeasi categorie face parte o idee copilareasca, de data asta care nu imi apartine, dar pe care am ascultat-o cu incantare la varsta adulta. Si anume aceea ca stomacul nostru este un fel de depozit, in care se gasesc cutiute pentru fiecare fel de mancare. Astfel incat, la o eventuala autopsie, vom gasi acolo o cutie pentru mazare, alta pentru cartofi, alta pentru varza si tot asa.
Probabil cea mai mare astfel de schimbare o constituie, pentru fiecare din noi, aflarea inexistentei lui Mos Craciun. Pana pe la 5 ani, teleghidata mental fiind, primeam cu bucurie cadourile din partea Mosului, nu aveam preferinte de niciun fel. Dupa varsta de 5 ani, insa, am inceput sa il privesc pe Mos cu ochi critici, pentru ca nu prea nimerea cadourile pe care mi le doream. In acelasi timp, remarcasem nedreptatea acestuia in ceea ce privea impartirea cadourilor, intrucat la gradinita, una din colegele mele, neascultatoare si rea, a primit la serbare o papusa gigantica, pe care nimeni in afara de parintii ei nu ar fi crezut ca o merita. L-am privit cu un sentiment de furie, si am depasit cu greu momentul. Mai tarziu, ajungand la scoala, un coleg ne-a povestit cum a "prins-o" pe mama lui asezand cadourile sub brad, dar nici asta nu a fost de ajuns pentru a ma convinge de crudul adevar. Lucrul care a pus capac a fost reprezentat de faptul ca Mosul isi schimba prea mult aspectul de la an la an. Uneori intinerea, alteori se ingrasa, barba sa era ba scurta, ba lunga, chiar si vocea suferea schimbari majore, oricat de asemanatoare ar fi vocile unor batrani de cateva sute sau mii de ani.
|
Trimiteți un comentariu