Cu inima cat un purice, ajung in aeroport, unde ma astept sa se intample lucruri variate, unele destul de previzibile, altele mai putin. Gasesc ghiseul la care ar trebui sa ma asez cu scopul de a lasa bagajul de cala, dupa care stau frumos in asteptare. O varietate de oameni in fata mea: unii mai hiperpigmentati, altii mai palizi, emanand diverse odoruri mai usor sau mai greu acceptabile. Langa unii dintre ei nu pot sta, oricat suflet as avea. O mireasma aproape cadaverica ma trimite la multi metri departare, si iar imi revine in minte ideea ca la noi ar trebui sa se faca niste filtre in spatiile publice, si sa nu fie lasat oricine sa intre oriunde. Doua persoane se cearta intre ele din motive banale, altcineva are un conflict cu angajatul aeroportului. El vrea sa treaca peste reguli, pur si simplu pentru ca e sarac si nu are bani sa isi cumpere o geanta de mana care sa se incadreze in standarde..dar daca nu are bani de o geanta de mana cum a avut bani de bilet? E vorba despre o ierarhizare a prioritatilor. Cu siguranta el avea discursul pregatit de cand si-a luat biletul. Ca sa nu ma trezesc in pielea goala, trebuie sa-mi pazesc lucrurile si sa nu ma las absorbita de tot ce se intampla interesant in jurul meu. Romanii sunt atat de saraci incat fura si lucruri care nu le trebuie, sub pretextul ca nu se stie ce pot face cu ele. Lumea din jur comenteaza ca angajatul aeroportului nu se misca mai repede, ca sunt ghisee inchise care ar putea fi folosite, ca e cald, ca e frig, ca e inghesuiala. Nu conteaza motivele, ei trebuie sa comenteze, pentru ca doar asta stiu sa faca. Au dobandit, traind aici, o tendinta de a pune la indoiala tot ce aud, de a face orice pentru a-si atinge propriul interes, de a duce in permanenta o lupta apriga, din care nu au nimic de castigat.
Trec, in sfarsit, de primul obstacol, si ma indrept catre punctul de control al pasapoartelor. Ma asez la alta coada, care merge mai repede. Oamenii, grabiti in continuare ca nu cumva sa piarda avionul ce urmeaza sa plece peste cel putin 2 ore, se inghesuie in continuare si ma imping de la spate cu privirile in lateral, ca sa nu cred ca ei sunt cei care imi dau coate si genunchi. Ajungand in locul cu pricina, angajatul aeroportului imi zambeste dulceag, caci sunt femeie tanara si merit, dupa care imi continui drumul plin de aventuri. Ajung la imbarcare. Ma asez pe un scaun si privesc, parca, o comedie ce se desfasoara sub privirile-mi naive. Lumea e ceva mai relaxata, putin obosita dupa ce s-a luptat atat ca sa ajunga pana acolo. Unii asculta manele la telefon, altii folosesc mobilul doar din plictiseala. Incep sa sune diverse persoane sau sa vorbeasca singuri, spunand cu voce tare nimicuri menite sa impresioneze oamenii de langa. Am ocazia sa vad persoane la care, pe acelasi tesut cutanat, coexista tatuajele si jegul. Ma gandesc ca nu se spala tocmai pentru ca nu cumva sa stearga tatuajul in care au investit un salariu intreg. Prin fata mea trec si oameni care nu au dinti in gura, pentru ca au preferat sa-si cumpere lanturi groase de aur. Desigur, lipsa dintilor nu e la vedere decat daca zambesc, dar lantul straluceste din departare, astfel incat alegerea e simpla. In fata mea, o tanara in bluza lunga si mulata, ma surprinde prin alegerea pantofilor: toc de 20 cm, ce o chinuie la fiecare pas marunt. Imi imaginez cum avionul se va prabusi intr-o mare, iar ea va inota cu vesta de salvare si cu incaltarile care o trag la fund. Rad singura.. si lumea din jur crede ca-s nebuna. Gandurile imi sunt inabusite prematur de aglutinarea oamenilor catre poarta. Se strang unii in altii de parca ar vrea sa formeze un tot unitar. Inca nu s-a anuntat poarta la care trebuie sa asteptam, dar cineva "cu pile" a aflat care este aceasta, si vestea s-a transmis prin viu grai de la o persoana la alta. Cand nu sunt atenta, cineva se baga in fata mea si adopta o privire periculoasa, ce imi ucide gandurile critice inainte de a se naste. In spate simt suflarea calda a cuiva. In stanga, cineva imi gadila obrazul cu parul. Apare si angajatul care trebuie sa ne verifice biletele. El anunta categoriile de pasageri cu prioritate si care trebuie sa se aseze in stanga. In scurt timp, o multime de oameni ajunge in acea parte, sfidand vorbele angajatului, sau crezand ca pot invoca nenumarate motive care i-ar incadra in acea categorie prioritara. Trec, cu greu, si de acest obstacol, si ma urc in autobuzul menit sa ne duca in fata avionului. Ciudat, lumea nu se bate pe scaune, ca in RATB, ci pe locurile de langa usa. Nu ar inainta in autobuz nicicum, pentru ca ei trebuie sa fie primii care se urca in avion. Epuizata si furioasa ajung si in fata avionului. Autobuzul opreste, oamenii sunt cu fetele lipite de geam. Se deschid usile, si ei o iau la fuga spre avion. Navalind inauntru, aleg locurile cele mai "bune", blocheaza culoarul, si in sfarsit, se aseaza stinsi pe scaune. Urmeaza cateva conflicte cu stewardesele, pe motiv ca "ei nu sunt fraieri sa-si inchida telefoanele", dupa care lucrurile se linistesc. Incerc sa adorm si sa uit pentru putin timp de lumea care ma inconjoara. Ma trezeste, insa o manea ce se auzea initial din castile unui pasager aflat pe scaunul din fata mea. Alt pasager se arata incantat de melodia ce se auzea in surdina, iar proprietarul castilor, simtind entuziasmul, decide sa ii faca un bine si sa renunte la casti, pentru a ne incanta tuturor auzul cu smiorcaiala lui salam.. salam, cu litera mica, da. Ma pregatesc sa-i comunic vecinului aversiunea mea fata de muzica ce-i iese din telefon, dar din fericire apare stewardesa si imi usureaza munca. Ajung la destinatie, dupa cateva ore care mi-au parut o vesnicie. Avionul se opreste. Romanii, nerabdatori, isi deschid telefoanele (cei putini, care le-au inchis pe parcursul zborului), se ridica in picioare. Zguduirea lor de catre aeronava aflata in miscare nu ii deranjeaza, pentru ca ei traiesc in permanenta pe un camp de lupta, si nici rugamintile stewardeselor. In sfarsit, cobor... ma asez la alta coada, care merge mai repede. Ma minunez din nou de vestimentatia si de limbajul colegilor de zbor. Dupa ce imi iau si bagajul de cala ies din aeroport, unde ma intampina un aer care miroase altfel.. oameni relaxati si pasnici, carora imi vine sa le zambesc doar din admiratia pe care o simt fata de ei. Si ma intreb cat timp mai e pana cand vom adopta si noi atitudinea lor.
Trec, in sfarsit, de primul obstacol, si ma indrept catre punctul de control al pasapoartelor. Ma asez la alta coada, care merge mai repede. Oamenii, grabiti in continuare ca nu cumva sa piarda avionul ce urmeaza sa plece peste cel putin 2 ore, se inghesuie in continuare si ma imping de la spate cu privirile in lateral, ca sa nu cred ca ei sunt cei care imi dau coate si genunchi. Ajungand in locul cu pricina, angajatul aeroportului imi zambeste dulceag, caci sunt femeie tanara si merit, dupa care imi continui drumul plin de aventuri. Ajung la imbarcare. Ma asez pe un scaun si privesc, parca, o comedie ce se desfasoara sub privirile-mi naive. Lumea e ceva mai relaxata, putin obosita dupa ce s-a luptat atat ca sa ajunga pana acolo. Unii asculta manele la telefon, altii folosesc mobilul doar din plictiseala. Incep sa sune diverse persoane sau sa vorbeasca singuri, spunand cu voce tare nimicuri menite sa impresioneze oamenii de langa. Am ocazia sa vad persoane la care, pe acelasi tesut cutanat, coexista tatuajele si jegul. Ma gandesc ca nu se spala tocmai pentru ca nu cumva sa stearga tatuajul in care au investit un salariu intreg. Prin fata mea trec si oameni care nu au dinti in gura, pentru ca au preferat sa-si cumpere lanturi groase de aur. Desigur, lipsa dintilor nu e la vedere decat daca zambesc, dar lantul straluceste din departare, astfel incat alegerea e simpla. In fata mea, o tanara in bluza lunga si mulata, ma surprinde prin alegerea pantofilor: toc de 20 cm, ce o chinuie la fiecare pas marunt. Imi imaginez cum avionul se va prabusi intr-o mare, iar ea va inota cu vesta de salvare si cu incaltarile care o trag la fund. Rad singura.. si lumea din jur crede ca-s nebuna. Gandurile imi sunt inabusite prematur de aglutinarea oamenilor catre poarta. Se strang unii in altii de parca ar vrea sa formeze un tot unitar. Inca nu s-a anuntat poarta la care trebuie sa asteptam, dar cineva "cu pile" a aflat care este aceasta, si vestea s-a transmis prin viu grai de la o persoana la alta. Cand nu sunt atenta, cineva se baga in fata mea si adopta o privire periculoasa, ce imi ucide gandurile critice inainte de a se naste. In spate simt suflarea calda a cuiva. In stanga, cineva imi gadila obrazul cu parul. Apare si angajatul care trebuie sa ne verifice biletele. El anunta categoriile de pasageri cu prioritate si care trebuie sa se aseze in stanga. In scurt timp, o multime de oameni ajunge in acea parte, sfidand vorbele angajatului, sau crezand ca pot invoca nenumarate motive care i-ar incadra in acea categorie prioritara. Trec, cu greu, si de acest obstacol, si ma urc in autobuzul menit sa ne duca in fata avionului. Ciudat, lumea nu se bate pe scaune, ca in RATB, ci pe locurile de langa usa. Nu ar inainta in autobuz nicicum, pentru ca ei trebuie sa fie primii care se urca in avion. Epuizata si furioasa ajung si in fata avionului. Autobuzul opreste, oamenii sunt cu fetele lipite de geam. Se deschid usile, si ei o iau la fuga spre avion. Navalind inauntru, aleg locurile cele mai "bune", blocheaza culoarul, si in sfarsit, se aseaza stinsi pe scaune. Urmeaza cateva conflicte cu stewardesele, pe motiv ca "ei nu sunt fraieri sa-si inchida telefoanele", dupa care lucrurile se linistesc. Incerc sa adorm si sa uit pentru putin timp de lumea care ma inconjoara. Ma trezeste, insa o manea ce se auzea initial din castile unui pasager aflat pe scaunul din fata mea. Alt pasager se arata incantat de melodia ce se auzea in surdina, iar proprietarul castilor, simtind entuziasmul, decide sa ii faca un bine si sa renunte la casti, pentru a ne incanta tuturor auzul cu smiorcaiala lui salam.. salam, cu litera mica, da. Ma pregatesc sa-i comunic vecinului aversiunea mea fata de muzica ce-i iese din telefon, dar din fericire apare stewardesa si imi usureaza munca. Ajung la destinatie, dupa cateva ore care mi-au parut o vesnicie. Avionul se opreste. Romanii, nerabdatori, isi deschid telefoanele (cei putini, care le-au inchis pe parcursul zborului), se ridica in picioare. Zguduirea lor de catre aeronava aflata in miscare nu ii deranjeaza, pentru ca ei traiesc in permanenta pe un camp de lupta, si nici rugamintile stewardeselor. In sfarsit, cobor... ma asez la alta coada, care merge mai repede. Ma minunez din nou de vestimentatia si de limbajul colegilor de zbor. Dupa ce imi iau si bagajul de cala ies din aeroport, unde ma intampina un aer care miroase altfel.. oameni relaxati si pasnici, carora imi vine sa le zambesc doar din admiratia pe care o simt fata de ei. Si ma intreb cat timp mai e pana cand vom adopta si noi atitudinea lor.
Trimiteți un comentariu