dr. MO

Pe măsură ce înaintez în vârstă și în carieră, se conturează tot mai bine ideea că în domeniul meu de activitate, pe lângă resursele financiare, aparatură, medicamente, lipsește foarte mult comunicarea. Medicii angrenați în rutina spitalului, între pacienți care vin și pleacă, pacienții care vin numai pentru ei și ignoră suferințele celorlalți, cu toții intrăm într-un cerc vicios în care ne învârtim precum hamsterii în rotițe. 

Din cauza lipsei de comunicare cu medicii de familie, a știrilor TV care au o tendință de a denigra medicul și de a minimaliza importanța meseriei lui, din cauza promovării ideii că moartea în spital e întotdeauna o greșeală medicală, oamenii au uitat ce înseamnă Unitatea de Primiri Urgențe. UPU este destinată, așa cum foarte subtil îi sugerează numele, URGENȚELOR! Mucii nu sunt o urgență! Nici scaunele diareice nu sunt urgențe și nici febra atât timp cât pacientul este echilibrat. Urgențele sunt accidente rutiere, arsuri, electrocuții, înecuri, convulsii, intoxicații, pierderea conștienței. Urgențele sunt condiții amenințătoare de viață! NU vă mai înghesuiți la urgențe să vă plângeți că așteptați cu orele până să fiți băgați în seamă, atât timp cât problema voastră nu pune viața în pericol!

La ușa de la UPU stau zeci de părinți cu copii bolnavi. 90% au probleme infecțioase de sezon. Se înghesuie cât mai aproape de ușă, ca nu cumva să intre cineva în fața lor. Li se spune de la început că timpul de așteptare este de 4 ore. Ei se enervează, trag o înjurătură, dar acceptă și rămân. Nu merg la privat, pentru că plătesc asigurări și le suntem datori. Alții, mai cu școala vieții, se întorc acasă și cheamă ambulanța. Știu că cei veniți cu Ambulanța au prioritate. Ceea ce nu știu ei este faptul că, deși au fost aduși de ambulanță, atât timp cât problema lor nu este urgentă, nu au prioritate. 
Numai că acum au un nou motiv de scandal. Au chemat și ambulanța și ei tot mai au de așteptat! 
Aglutinați la uși, cu nervii întinși la maxim, părinții se întreabă ce dracu se petrece în interior. Dincolo de ușile alea de la UPU, doctorii stau la cafele? Bârfesc noile tendințe? E clar, doctorii ăștia rămași aici sunt ăia mai proști, că doar cei buni au avut orgoliu și au plecat afară. Aici sunt doctorii ăia slăbuți, lenți, șpăgarii nenorociți. Bagă copiii înăuntru și nici nu se uită la ei până nu le bagi ceva în buzunar! Oare trebuie să chemăm televiziunea să arunce cu noroi în ei? Să le facem reclamație? Sau poate sunt nebătuți... lasă că le arăt eu lor! 

De fiecare dată când se deschide ușa aia așteaptă să fie strigat numele copilului lor, dar el întârzie să apară. Nervii se încordează, pe gură ies organe și morți și alte vulgarități, în cap apar noi scenarii: "Frate ăștia au uitat de noi! Cred că așteaptă ceva!" Intră peste noi, ne aruncă un "Hai dom'le atât durează să consulți un copil?" Știu ei din telenovelele turcești în cât timp se consultă un copil. Cât de ironic... fiecare dintre ei vrea ca doctorii să se miște mai repede, dar când vine vorba de copilul lui, ar vrea să afle toată anatomia, fiziopatologia, prognosticul și complicațiile bolii copilului! 

Ce se întâmplă de fapt în spatele ușilor de UPU? Sunt 2 medici care, de când a început garda, nu au avut timp să meargă la baie ori să bea o gură de apă. Văd între 20-50 de copii pe zi. Le ascultă povestea de la început (și de cele mai multe ori e extrem de greu să alcătuiești povestea de la cap la coadă, pentru că frecvent ea începe așa: "Aaa păi la el e o poveste mai veche!" și de acolo știu că urmează un cârnat de boli și întâmplări fără legătura între ele, pe care părintele le așează într-o singură boală în speranța că un singur tratament va rezolva toate problemele. Cu unii copii petrecem mai mult timp. Nu vor să fie dezbrăcați și pace. Poți să stai și în cap... dacă și-au propus să nu o facă nu o vor face. Toate metodele de abordare eșuează, iar mamele spun șoptit "hai mamă că o să scăpăm și de aici", inducând copilului ideea că se află într-un loc oribil și că numai din cauza unei pedepse ar mai ajunge vreodată acolo. 

Strig pacientul 1 în sală. Toți ceilalți părinți îmi sar în cap că nu mă mișc mai repede. Înghit în sec și conduc pacientul 1 într-o boxă de consultație. Ascult povestea, fac consultul, scriu în foaie, cer analize, pun foaia de-o parte. Chem pacientul 2, altă poveste. Urmează 3,4,5... între timp mai ies din analize. Părinții clocotesc la ușă: "Ne mai citiți doamnă analizele alea odată?" Din când în când mai intră câte un tătic peste noi să ne anunțe că fiul său nu mai poate aștepta. Nu mai are răbdare, așa că trebuie să ne mișcăm mai cu talent, pentru ca Gigel să ajungă acasă la joacă. Cred că alea sunt singurele momente care îi fac pe părinți să înțeleagă penibilul situației. Gigel este adus la Unitatea de Primiri Urgențe, dar după câteva ore nu mai are răbdare să aștepte! 

Maricica a avut o durere de burtă. A chemat Salvarea. Medicul de pe salvare a dorit să-i administreze un tratament la domiciliu, dar fata a vrut sa fie adusă la spital, iar mama, ca un părinte ascultător, a fost de acord. Am investigat-o pe Maricica prin metodele avute la îndemână și totul a fost în limite normale. Nu a dorit injecție, pentru că ar fi durut mai tare decât durerea de burtă. 

Ionel a făcut febră. Mama lui i-a dat un antipiretic, dar febra a reapărut după câteva ore! Pentru că boala nu s-a terminat sub un singur medicament, mămica s-a speriat și l-a adus la UPU. Am observat în ultima perioadă o tendință nouă printre mame. Ca să scape de acuzele că folosesc abuziv Ambulanța și UPU, ele au început să adauge la sfârșit "și m-am speriat". Copilul a făcut un muc și mama s-a speriat, copilul a făcut un scaun moale și mama s-a speriat. Dacă mama s-a speriat, atunci e normal să cheme Ambulanța. 

O altă mămică grijulie a solicitat Ambulanța pentru niște bube apărute progresiv pe trupul fiicei de 6 ani. A justificat solicitarea Ambulanței prin faptul că a crezut că spitalele se închid de vineri până luni. 

Ies în sala de așteptare să mai chem un pacient. Aud un tătic care vorbește cu soția: "Hai fă intră și vezi ce p... durează atât", după care soția intră supusă și întreabă de analize. Părinții și aparținătorii în general au impresia că medicii i-au uitat în sală. Nu înțeleg de ce au de așteptat ore întregi pentru copilul lor care face doar febră. "Haideți doamnă că sunt unii medici care în 10-15 minute îți pun diagnosticul și noi stăm aici cu orele" - îmi răsuna în cap cuvintele unui tătic. Pentru el lucrurile sunt simple: copilul face doar febră, eu îl consult în 10 minute, îi pun diagnosticul și îi dau tratamentul. Pentru mine este unul din cei 50 pe care îi văd. Unii sunt de internat, alții de redirecționat. Trebuie să am în vedere istoricul fiecăruia și posibilele alergii, trebuie să am în vedere și simptomele asociate: nu ii dau Augmentin că a făcut și diaree, nu ii dau Azitromicina pentru că are apetit capricios, iar Azitro e rea la gust, nu ii dau Nurofen, că pare sărac, mai bine ii dau Ibuprofen. Am în minte 3 pacienți la care aștept analize și trebuie să nu uit că lui Mihaiță să îi dau și regim alimentar, că a avut și 2 scaune semilegate. 

La orice oră din zi sau din noapte sunt minim 2 pacienți de consultat. Nu mă lasă conștiința să îi fac să aștepte, deși se cunoaște de la ușă că nu reprezintă urgențe. Unii vin pentru a doua sau a treia părere. Alții își aduc copilul la spital la nici o oră de la debutul febrei. Alții nici nu știu de ce au venit: "se simte așa, rău". Nu am dreptul să refuz nicio consultație. Pe la sfârșitul gărzii nu mai simt nimic. Sunt anesteziată, nu mă mai țin picioarele să ajung până acasă. Iau un taxi pe care îl plătesc din salariul meu și , ca de fiecare dată, adorm înăuntru. Îmi e teamă că odată mă voi trezi abandonată într-o pădure, trezită spontan după 12 ore de somn, în care nu voi simți nici foame, nici frig. 

Știți cam câți copii vin în 24 de ore la Unitatea de Primiri Urgențe? Pediatrie + Chirurgie + ORL, fără a pune la socoteală cazurile venite în alte secții. În medie 250 copii pe zi. DOUĂSUTECINCIZECI! Câte din ele sunt cu adevărat urgențe? Cred că sub 30. 

În spatele ușilor de la UPU nu se merge, se aleargă! Toate inimile bat cu peste 100 bpm în spatele ușilor de la UPU.

Oana
Am făcut în mintea mea niște studii pe vreo 10 ani și am ajuns la concluzia că am putea recunoaște cu ușurință românii de pe orice teritoriu după anumite gesturi sau comportamente care sunt adânc înrădăcinate în ființa lor, în celule și în ADN. La o singură ieșire din casă, întâlnim în drumul nostru către oriunde, următoarele tipare românești:

Doamna credincioasă care citește mereu aceeași cărticică de rugăciuni. În orice spațiu, în orice moment al zilei, în picioare sau în poziție șezândă, sau în timp ce face flotări sau când gătește, iar și iar, chiar dacă o știe pe de rost, pseudo-credincioasa simte o nevoie obsesiv-compulsivă de a citi cuvintele bisericești. Important nu e să înțeleagă semnificația sau să aplice ce scrie acolo,  ci să le citească întruna, ca nu cumva să se întâmple vreo nenorocire într-o clipă de pauză. Cuvintele sfinte sunt pentru ea ca o pelerină încărcată cu energie care se luptă cu toate relele din viața lor.

Vărsătorul - este acela care niciodată nu are șervețele la el, pentru că nu are nevoie. El își eliberează secrețiile nazale și salivare pe trotuare, într-un gest cât se poate de firesc. Trebuie să avem grijă când trecem pe lângă un astfel de specimen. Există un mare risc să ne trezim cu un muc care pornește din el și se termină pe noi. Nu priviți doar înainte! Nu uitați să ocoliți și băltoacele cu flegmă!

Imediat lângă vărsător întâlnim mămica iubitoare, care își duce copilașul să micționeze sau chiar să defecheze pe stradă, lângă gărduleț. Speriată de mizeria din toaletele publice, aceasta hotărăște că un caca în plus pe trotuar nu face nicio diferență, și oricum, e "căcuță de copil", care nu conține materii fecale ca la oamenii adevărați, ci floricele roz  și pufarine.

Atotștiutorul - cel care crede că se pricepe la toate și că toți ceilalți sunt niște incompetenți. Pentru el, eșecul oricărui cunoscut naște ipoteze exacerbate și halucinante care merg până la conducerea țării, a lumii, a Universului. "De-aia merge prost țara asta...!"

Răsfățatul - e copilul obișnuit să aibă totul, devenit adult. Mămica lui i-a spus că el merită tot ce e mai bun, numai pentru faptul că s-a născut. Este un privilegiu pentru noi să îl avem în preajmă, și mai mult de atât, trebuie să-i punem totul la dispoziție, ca nu cumva să plece sau mai rău, sa ne spună lu' mami.

Rozătorul - este hiperkineticul care mănâncă semințe non-stop, un echivalent al doamnei credincioase. Este caracterizat de omniprezența semințelor în toate buzunarele hainelor, ca să nu fie luat prin surprindere de vreo așteptare prea lungă. Cel mai interesant exemplar a fost zărit desfășurându-și activitatea în metrou, având în dotare niște pantaloni de trening cu 2 buzunare, unul pentru semințe, altul pentru coji.

Pseudo-popularul - este un marginalizat care încearcă să-și compenseze lipsa de socializare alegând cu grijă o victimă șomeră, sau mai rău, o prietenă imaginară, care îl poate asculta în timp ce debitează la telefon activități grandomane închipuite, cum ar fi seducerea femeilor, reușitele profesionale sau noile achiziții. Îl putem recunoaște după câteva criterii: a) ființa sau neființa interlocutoare răspunde anormal de prompt la apel; 2) nu vorbește la telefon când e singur, ci numai când se strânge un număr minim de persoane în fața cărora să se dea mare și 3) poartă de fapt un monolog; la debitul lui verbal, se înțelege că celălalt nu poate spune decât "aha... da... aha... da"

Femela fatală - este cea care nu știe când să se oprească din extravaganțe în dorința de a fi observată. Ea strălucește pe stradă la propriu (la figurat-mai puțin). În mintea muncitorilor de pe șantiere: "ce ți-aș face de te-aș prinde!" În mintea ei: "știu că arăt bine, sunteți plictisitori!" În mintea celorlalți: "WTF is this?".

The number 1 - este cel care vrea să fie primul peste tot, indiferent dacă are ceva de câștigat din asta. Românii sunt într-o concurență înnăscută cu toți ceilalți, așa că încearcă să se bage în față peste tot. Cel mai tare din parcare, Valerică number 1.

Văicărețul - găsește în orice întâlnire o oportunitate de a-și vărsa of-urile. Mai ales în fața cunoscuților, dar și a străinilor, văicărețul se agață de orice pentru a-și demonstra capacitatea de supraviețuire într-o lume atât de crudă în care totul îi stă împotrivă. Scopul lui îl reprezintă auzul vorbelor: "săracul de tine, nu știu cum reușești...ești un erou!"

Călător temător - este acela care în stație se mișcă după ușile metroului, cu o față senină, ca să nu trădeze disperarea. Îl vezi plimbându-se înainte sau înapoi în funcție de viteza cu care vine metroul, dar are talentul de a face ca acest lucru să pară întâmplător. Îl vezi apoi alergând către un scaun gol, unde se așează satisfăcut, dar de data asta cu o față care indică amărăciune și boală (ca nu cumva cineva să creadă că nu merită acel loc) și stă acolo timp de 2 stații! Apoi, se îndreaptă către ușă cu o stație mai devreme și blochează accesul călătorilor, temându-se ca cel mai mare coșmar să nu se împlinească: acela că va rămâne captiv înăuntru!