Pe măsură ce înaintez în vârstă și în carieră, se conturează tot mai bine ideea că în domeniul meu de activitate, pe lângă resursele financiare, aparatură, medicamente, lipsește foarte mult comunicarea. Medicii angrenați în rutina spitalului, între pacienți care vin și pleacă, pacienții care vin numai pentru ei și ignoră suferințele celorlalți, cu toții intrăm într-un cerc vicios în care ne învârtim precum hamsterii în rotițe. 

Din cauza lipsei de comunicare cu medicii de familie, a știrilor TV care au o tendință de a denigra medicul și de a minimaliza importanța meseriei lui, din cauza promovării ideii că moartea în spital e întotdeauna o greșeală medicală, oamenii au uitat ce înseamnă Unitatea de Primiri Urgențe. UPU este destinată, așa cum foarte subtil îi sugerează numele, URGENȚELOR! Mucii nu sunt o urgență! Nici scaunele diareice nu sunt urgențe și nici febra atât timp cât pacientul este echilibrat. Urgențele sunt accidente rutiere, arsuri, electrocuții, înecuri, convulsii, intoxicații, pierderea conștienței. Urgențele sunt condiții amenințătoare de viață! NU vă mai înghesuiți la urgențe să vă plângeți că așteptați cu orele până să fiți băgați în seamă, atât timp cât problema voastră nu pune viața în pericol!

La ușa de la UPU stau zeci de părinți cu copii bolnavi. 90% au probleme infecțioase de sezon. Se înghesuie cât mai aproape de ușă, ca nu cumva să intre cineva în fața lor. Li se spune de la început că timpul de așteptare este de 4 ore. Ei se enervează, trag o înjurătură, dar acceptă și rămân. Nu merg la privat, pentru că plătesc asigurări și le suntem datori. Alții, mai cu școala vieții, se întorc acasă și cheamă ambulanța. Știu că cei veniți cu Ambulanța au prioritate. Ceea ce nu știu ei este faptul că, deși au fost aduși de ambulanță, atât timp cât problema lor nu este urgentă, nu au prioritate. 

Numai că acum au un nou motiv de scandal. Au chemat și ambulanța și ei tot mai au de așteptat! 

Aglutinați la uși, cu nervii întinși la maxim, părinții se întreabă ce dracu se petrece în interior. Dincolo de ușile alea de la UPU, doctorii stau la cafele? Bârfesc noile tendințe? E clar, doctorii ăștia rămași aici sunt ăia mai proști, că doar cei buni au avut orgoliu și au plecat afară. Aici sunt doctorii ăia slăbuți, lenți, șpăgarii nenorociți. Bagă copiii înăuntru și nici nu se uită la ei până nu le bagi ceva în buzunar! Oare trebuie să chemăm televiziunea să arunce cu noroi în ei? Să le facem reclamație? Sau poate sunt nebătuți... lasă că le arăt eu lor! 

De fiecare dată când se deschide ușa aia așteaptă să fie strigat numele copilului lor, dar el întârzie să apară. Nervii se încordează, pe gură ies organe și morți și alte vulgarități, în cap apar noi scenarii: "Frate ăștia au uitat de noi! Cred că așteaptă ceva!" Intră peste noi, ne aruncă un "Hai dom'le atât durează să consulți un copil?" Știu ei din telenovelele turcești în cât timp se consultă un copil. Cât de ironic... fiecare dintre ei vrea ca doctorii să se miște mai repede, dar când vine vorba de copilul lui, ar vrea să afle toată anatomia, fiziopatologia, prognosticul și complicațiile bolii copilului! 

Ce se întâmplă de fapt în spatele ușilor de UPU? Sunt 2 medici care, de când a început garda, nu au avut timp să meargă la baie ori să bea o gură de apă. Văd între 20-50 de copii pe zi. Le ascultă povestea de la început (și de cele mai multe ori e extrem de greu să alcătuiești povestea de la cap la coadă, pentru că frecvent ea începe așa: "Aaa păi la el e o poveste mai veche!" și de acolo știu că urmează un cârnat de boli și întâmplări fără legătura între ele, pe care părintele le așează într-o singură boală în speranța că un singur tratament va rezolva toate problemele. Cu unii copii petrecem mai mult timp. Nu vor să fie dezbrăcați și pace. Poți să stai și în cap... dacă și-au propus să nu o facă nu o vor face. Toate metodele de abordare eșuează, iar mamele spun șoptit "hai mamă că o să scăpăm și de aici", inducând copilului ideea că se află într-un loc oribil și că numai din cauza unei pedepse ar mai ajunge vreodată acolo. 

Strig pacientul 1 în sală. Toți ceilalți părinți îmi sar în cap că nu mă mișc mai repede. Înghit în sec și conduc pacientul 1 într-o boxă de consultație. Ascult povestea, fac consultul, scriu în foaie, cer analize, pun foaia de-o parte. Chem pacientul 2, altă poveste. Urmează 3,4,5... între timp mai ies din analize. Părinții clocotesc la ușă: "Ne mai citiți doamnă analizele alea odată?" Din când în când mai intră câte un tătic peste noi să ne anunțe că fiul său nu mai poate aștepta. Nu mai are răbdare, așa că trebuie să ne mișcăm mai cu talent, pentru ca Gigel să ajungă acasă la joacă. Cred că alea sunt singurele momente care îi fac pe părinți să înțeleagă penibilul situației. Gigel este adus la Unitatea de Primiri Urgențe, dar după câteva ore nu mai are răbdare să aștepte! 

Maricica a avut o durere de burtă. A chemat Salvarea. Medicul de pe salvare a dorit să-i administreze un tratament la domiciliu, dar fata a vrut sa fie adusă la spital, iar mama, ca un părinte ascultător, a fost de acord. Am investigat-o pe Maricica prin metodele avute la îndemână și totul a fost în limite normale. Nu a dorit injecție, pentru că ar fi durut mai tare decât durerea de burtă. 

Ionel a făcut febră. Mama lui i-a dat un antipiretic, dar febra a reapărut după câteva ore! Pentru că boala nu s-a terminat sub un singur medicament, mămica s-a speriat și l-a adus la UPU. Am observat în ultima perioadă o tendință nouă printre mame. Ca să scape de acuzele că folosesc abuziv Ambulanța și UPU, ele au început să adauge la sfârșit "și m-am speriat". Copilul a făcut un muc și mama s-a speriat, copilul a făcut un scaun moale și mama s-a speriat. Dacă mama s-a speriat, atunci e normal să cheme Ambulanța. 

O altă mămică grijulie a solicitat Ambulanța pentru niște bube apărute progresiv pe trupul fiicei de 6 ani. A justificat solicitarea Ambulanței prin faptul că a crezut că spitalele se închid de vineri până luni. 

Ies în sala de așteptare să mai chem un pacient. Aud un tătic care vorbește cu soția: "Hai fă intră și vezi ce p... durează atât", după care soția intră supusă și întreabă de analize. Părinții și aparținătorii în general au impresia că medicii i-au uitat în sală. Nu înțeleg de ce au de așteptat ore întregi pentru copilul lor care face doar febră. "Haideți doamnă că sunt unii medici care în 10-15 minute îți pun diagnosticul și noi stăm aici cu orele" - îmi răsuna în cap cuvintele unui tătic. Pentru el lucrurile sunt simple: copilul face doar febră, eu îl consult în 10 minute, îi pun diagnosticul și îi dau tratamentul. Pentru mine este unul din cei 50 pe care îi văd. Unii sunt de internat, alții de redirecționat. Trebuie să am în vedere istoricul fiecăruia și posibilele alergii, trebuie să am în vedere și simptomele asociate: nu ii dau Augmentin că a făcut și diaree, nu ii dau Azitromicina pentru că are apetit capricios, iar Azitro e rea la gust, nu ii dau Nurofen, că pare sărac, mai bine ii dau Ibuprofen. Am în minte 3 pacienți la care aștept analize și trebuie să nu uit că lui Mihaiță să îi dau și regim alimentar, că a avut și 2 scaune semilegate. 

La orice oră din zi sau din noapte sunt minim 2 pacienți de consultat. Nu mă lasă conștiința să îi fac să aștepte, deși se cunoaște de la ușă că nu reprezintă urgențe. Unii vin pentru a doua sau a treia părere. Alții își aduc copilul la spital la nici o oră de la debutul febrei. Alții nici nu știu de ce au venit: "se simte așa, rău". Nu am dreptul să refuz nicio consultație. Pe la sfârșitul gărzii nu mai simt nimic. Sunt anesteziată, nu mă mai țin picioarele să ajung până acasă. Iau un taxi pe care îl plătesc din salariul meu și , ca de fiecare dată, adorm înăuntru. Îmi e teamă că odată mă voi trezi abandonată într-o pădure, trezită spontan după 12 ore de somn, în care nu voi simți nici foame, nici frig. 

Știți cam câți copii vin în 24 de ore la Unitatea de Primiri Urgențe? Pediatrie + Chirurgie + ORL, fără a pune la socoteală cazurile venite în alte secții. În medie 250 copii pe zi. DOUĂSUTECINCIZECI! Câte din ele sunt cu adevărat urgențe? Cred că sub 30. 

În spatele ușilor de la UPU nu se merge, se aleargă! Toate inimile bat cu peste 100 bpm în spatele ușilor de la UPU.