Oana
              Am stat un timp să mă gândesc dacă să spun sau nu povestea. Cuvintele următoare nu sunt scrise pentru a atrage milă sau fonduri, ele alcătuiesc povestea motivațională care pe mine m-a topit, m-a rușinat și m-a făcut să imi doresc să o transmit și altora care, prinși în rutina de zi cu zi, nu își pot imagina viața din care lipsește unul din lucrurile pe care le au acum: mașină, prieteni, o mână, un telefon mobil.
Cu câteva zeci de ani în urmă, el-cadru militar, și ea-cadru universitar, amândoi sănătoși, s-au căsătorit și au avut primul copil: o fată. Ea a fost sănătoasă până în adolescență, când a dezvoltat progresiv o scădere a forței musculare în membrele inferioare, astfel încât ca tânăr adult a fost imobilizată în scaun cu rotile. În ciuda deficitului motor, fata a terminat facultatea și a devenit tehnician dentar.
La 1-2 ani după nașterea primul copil a apărut cel de-al doilea, tot o fată. Istoria s-a repetat: în adolescență fata a prezentat aceeași scădere a forței musculare, a ajuns în jurul vârstei de 20 de ani tot în scaun cu rotile. Pentru că ea avea și hipoacuzie congenitală, a devenit pictoriță. Picta icoane. Ambițioasă, având în istoricul familial pe sora cu o boală asemănătoare, femeia a încercat să-și păstreze forța în membrele superioare pentru a putea lucra în continuare, astfel încât pe lângă pictarea icoanelor, făcea și goblenuri și exercitii pentru exersarea manualității.
La diferență de câțiva ani de fata mijlocie, a apărut și ultimul copil, tot o fată. Ajunsă aproape de maturitate a dezvoltat aceeași simptomatologie ca și surorile ei. A terminat Politehnica și a fost singura dintre cele trei care a avut curajul de a-și întemeia o familie. Și-a găsit pe cineva cu întârziere mintală care o ajuta să meargă la facultate, s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată. Evaluând situația, soțul a părăsit-o în scurt timp. Aflată în scaun cu rotile, femeia a născut prin cezariană o fetiță care în prezent are 6 ani. E veselă, optimistă și nu cred că înțelege situația. Bunica a adus-o la spital pentru a afla dacă suferă de aceeași boală ca mama și mătușile ei.
 Rândurile de mai sus le-am aflat din anamneză, dar pe măsură ce am petrecut timp împreună totul a căpătat dimensiuni nebănuite.
Cu o lună anterior venirii în spital, fata mijlocie a decedat în urma unei suspiciuni de pneumonie care s-a dovedit a fi edem pulmonar acut, instalat pe fondul unei cardiomiopatii dilatative decelate la autopsie. Moartea ei a fost triggerul care a determinat-o pe bunică să caute ajutor. Deși femeile fuseseră ultra-investigate, aveau un diagnostic incert de parapareză spastică ereditară ce se manifesta diferit în fiecare caz.
Am aflat cum trăiau cei 6 într-o casă în care pragurile au fost tăiate pentru a le permite femeilor (ajunse în prezent la vârste cuprinse între 37-43 ani) să se deplaseze în scaune cu rotile, cum la baie aveau bare special create pentru ca sora cea mică să poată folosi toaleta (celelalte foloseau pamperși, dar ea refuza umilința). Li se recomandase Baclofen pentru scăderea spasticității, dar bunica povestea cat de inutil e medicamentul, pentru că scăzând spasticitatea nu le mai putea împinge în pat pe cele 3 femei cu greutăți în jur de 80 kg fiecare.
Într-o combinație de realism, speranță, disperare și optimism, bunicii mi-au relatat că cele 2 femei rămase în viață au nevoie de ajutor fizic, ei fiind bătrani care deși niciodată nu s-au plâns de condiția lor, sunt conștienți că nu mai au mult timp la dispoziție să le ajute, iar fetița crește și nu mai are răbdare să își îngrijească mama.
Am avut ocazia să îi cunosc pe toți 5, și cele câteva zile în care ne-am văzut au fost revelatoare. Au venit la spital pentru efectuarea unor teste genetice. Aveau o dubă special cumpărată pentru transportarea fetelor. Cea mare între timp dezvoltase un deficit important și în forța membrelor superioare, un sindrom extrapiramidal cu o vorbire specifică. Era extrem de emoționată. Mama ei ne-a spus că nu a ieșit de mult timp din casă și că s-a dezobijnuit să vadă atâta lume simultan. În cuvinte stâlcite femeia în cărucior mi-a spus că sunt tânără și că nu trebuia să îmi aleg o meserie așa urată, care să-mi arate numai oameni bolnavi. Mă cuprindea jena când nu înțelegeam din prima ce spune. Nu știam dacă ar trebui să o încurajez să vorbească, accentuându-i indirect defectele, sau să o tratez ca pe un om obișnuit, făcând abstracție de handicapul ei.
Cealaltă soră, mama fetiței, se simțea rușinată că ne incomodează și că trebuie să ne preocupăm de împingerea scaunului cu rotile. Avea un conflict adolescentin cu mama ei, dar în rest aceeași stare de împăcare cu situația precum  sora și fetița ei. Bunica părea de o insistență destul de deranjantă până să aflu povestea. Ulterior mi-am dat seama că ar fi trecut peste orice pentru ca lucrurile să iasă bine măcar pentru nepoata ei. Bunicul-om cu un imens bun simț, care ne-a mulțumit și s-a scuzat de zeci de ori, s-a arătat jenat că a trebuit să își aducă întreaga familie la spital, că a ocupat holul cu scaunul cu rotile, că ne-a ocupat timpul cu problemele lui.
La sfârșitul întâlnirii au trebuit să semneze cu toții zeci de hârtii. Cele două surori au întâmpinat dificultăți reale, pentru că  le scăzuse forța musculară, încât nu puteau ține pixul în mână. M-am plimbat cu mapa de foi pe sub degetele lor nesigure, iar tatăl lor le-a ajutat să țină pixul.
Am încercat să îmi imaginez ce fel de viață au oamenii ăștia. Dacă părinții noștri își doresc să fim mai buni, să avem ce ne trebuie, să nu îi dezamăgim, părinții acelor fete ajung cu speranța undeva mult sub nivelul nostru. Ce pot ei să spere? Că nepoata, pe care probabil nici nu vor apuca să o vadă ca adolescentă, va merge și dupa 20 de ani? Probabil nici nu vor apuca să afle dacă va fi sau nu bolnavă, vor pleca cu aceleași întrebări și cu aceleași speranțe  ca în prezent.






Oana
Prin țara lui Andrei circulă tramvaiul lui Andrei, care transportă oamenii lui Andrei. Aceștia se numesc "andreieni" și spre deosebire de oamenii obișnuiți, se bucură de viață și trăiesc fiecare clipă, mai ales dacă e petrecută în tramvai.

Dacă faci parte din această categorie de oameni te sfătuiesc să nu folosești căștile în timpul călătoriei cu tramvaiul, pentru că activitățile desfășurate înăuntru sunt mult mai interesante decât orice vers ți-ar șopti căștile. Eu una, atunci mă simt cel mai banal om de pe fața pământului și cred că viața mea ar fi chiar anostă dacă m-aș afla în trista ipostază a șoferului de mașină personală.

În plus, așa cum am mai scris de-a lungul timpului, tramvaiul cuprinde cea mai variată paletă de miresme. Nu știu dacă există tramvai care să nu transporte măcar un homeless. Dacă vreodată ajungi într-un tramvai ce pare aglomerat dar găsești totuși un loc liber, nu îl asalta! Sigur lângă el stă un mirositor care a împiedicat fireasca aglutinare omenească. De asemenea, dacă îl simți pe Necuratu' în jurul tău, te sfătuiesc să îi cedezi locul, căci dacă își atârnă brațele de bară o să îți dorești să cobori la prima, chiar dacă mai ai 1000 de stații până la destinație. Uneori nu ai de ales și trebuie să te bagi la înghesuială... mai ales în zilele alea când te gândești că nu e nici dracu înăuntru la ora aia, exact în alea găsești toți pensionarii care și-au potrivit alarmele pentru a merge la piață.

Bătălia pe locuri e ceva obișnuit, dar pe măsură ce călătorești, capeți experiență și știi ce ai de făcut dacă vrei să stai jos: în principiu, de cum urci e bine să mergi undeva pe la coada tramvaiului, de unde ai vizibilitate maximă. Tot ce trebuie să faci e să pândești mișcarea: dacă observi că cineva își introduce telefonul în geantă sau în buzunar (semn patognomonic) e clar că va coborî la prima, deci tu mergi liniștit până la locul cu pricina și fă-te că te uiți pe geam. "Tensiune douăjdoi!" spuse într-o zi o doamnă rubensiană în timp ce se chinuia să se așeze pe scaun. "Sunt operată de curând!" se văita o alta, justificând în fața necunoscuților acapararea scaunului.

Cu toate astea, tramvaiul poate fi însă prilej de manifestare a iubirii: el, macho-wannabe-ul, stând pe scări, ținându-și iubita în brațe și sărutând-o, avea ochelari negri care îl ajutau să mascheze fuga ochilor în diverse direcții...tramvaiul este plin de oportunități. Dovadă și discuția la care am asistat tot în tramvai, cu altă ocazie:
"Alo? Bună dimineața âââ iubirea mea! (pauză) Ce faci gurița mea? (pauză) Ești la Vâlcea? La spital? (pauză) Cu cine dreacu să fiu, cu Ernest. Auzi, nu vii în București? (pauză) O să fii a mea! Fă, taci! Tu o să fii a mea, ai auzit fă? (pauză) Fă firi'a dreacu să fii, tu ești a mea!" Sunt convinsă că femeia din telefon s-a topit, dar prietenul Ernest îl cunoaștea prea bine pe vorbitor și citindu-i amărăciunea pe față, îi spuse: "Dă-o bă dreacu, nu vezi ce de p...e sunt aici?"

Și dacă niciuna din astea nu ți-a făcut cu ochiul, tramvaiul mai joacă și rolul de magazin pe roți. Paleta de produse e largă, dar prețurile sunt fixe : "pixuri numai la 1 leu, brichete numai la 1 leu, leucoplast cu rivanol numai la 2 lei". Cuvântul "numai" e așezat strategic în propoziție, dorind să sublinieze imposibilitatea negocierii, nicidecum prețul mic ("pixuri numai la 1 leu" vs "pixuri la numai 1 leu"). Mai sunt și vânzători care doresc să atragă atenția asupra avuției personale: "avem pixuri avem", "avem brichete avem", "avem evantaie avem".

Oana
În copilărie am ajuns de câteva ori în ipostaza de pacient al spitalelor românești. Ai mei m-au îmbrăcat în haine decente și curate, m-au dus la spital unde am așteptat cât a fost nevoie, niciodată nu i-am auzit plângându-se de condiții sau de timpul pierdut, pentru că știau că totul e pentru binele meu și pentru liniștea lor. Cât timp așteptam să-mi vină rândul eram povățuită să nu îi fac de râs, să fiu curajoasă, să nu mă port urât cu medicul, să fac ce mi se spune. Am siguranța că majoritatea celor din generații vecine cu a mea sau mai bătrâne au practicat același gen de comportament.
Astăzi mă aflu în ipostaza de medic și asist cu stupoare cum atitudinea noastră a căpătat o nuanță defensivă în fața pacienților și a aparținătorilor care fac legea. Copiii sunt murdari, needucati, de multe ori agresivi cu personalul medical. Am privit stupefiată un copil care i-a administrat o flegmă unei doamne doctor care încerca să-l consulte, am văzut copii care îți dau șuturi în burtă când încerci să le vezi faringele, copii care înjură așa cum tu nu ai reușit niciodată să o faci. Încercările de a ne menține calmi în fața oamenilor care au uitat că noi suntem cei care le fac bine ne fac să asudăm și să ajungem într-un colaps psihic din care din când în când ne scoate tot câte un pacient, mai compliant. Oamenii sunt revoltați că stau la coadă, fiecare din ei încearcă diferite metode să intre mai în față, iar dintre ei majoritatea covârșitoare o reprezintă cea care aplică metoda amenințării: "haideți doamnă că stați la același copil 30 de minute!", "doaaamnă copilul meu varsă!", "stau de o oră la coadă cu copilul care face febră 38!" "Chem televiziunea!" "Vorbesc cu managerul!" Cu greu ne mai putem concentra în consultațiile pe care le efectuăm, căci creierele noastre sunt tocate la manivelă. Fiecare părinte vrea să fii fresh pentru copilul propriu. Nimic de condamnat, însă fiecare din ei ignoră faptul că ai mai consultat alți 30 de copii înainte să-l vezi pe al lui, că ești la muncă dinainte ca el să se trezească, și vei continua să fii în același loc și după ce se va trezi în ziua următoare. Oamenii au uitat noțiunea de "spital", "ambulanță", "medic". Vin la spital ca la hotel, unde se așteaptă să primească o cazare într-un loc ales de ei, să li se pună la dispoziție condiții mai bune decât în propriile case. Cheamă Ambulanța pentru simptome minore și nici măcar nu pot mima îngrijorarea când ajung în camera de gardă. Îți răspund cu un rânjet vinovat că nu au bani de taxi și mai mult de atât, vor să fie duși înapoi tot cu Ambulanța, timp în care alții fac scandal la televizor că nenorocita de ambulanță nu a venit la timp pentru alt om bolnav. Medicul este dator să consulte copiii bolnavi, chiar și pe cei nebolnavi care ajung la gardă, e dator să trateze copilul după cum crede de cuviință și nimic mai mult! Dragi mămici care ajungeți prin spitale și vă plângeți că medicul nu stă zilnic să vă pupe în fundulețe și să vă dea raportul la zi în legatură cu toate analizele efectuate și rezultatele lor, atitudini terapeutice, prognostic și complicații, amintiți-vă că ați venit cu copiii în spital ca să fie tratați, nu să învățați voi medicină!
Triggerul acestui articol a fost de fapt descoperirea unui forum în care medicii sunt pur și simplu denigrați, pacienții sunt sfătuiți să facă reclamații dacă ajung să fie nemultumiți de felul în care se poartă lumea cu ei în spital. Iată câteva exemple:

"Inaintea primei vizite facute in salon de doamna dr. asistentele au venit aferate si ne-au spus (eram eu si doua mame, dintre care una o prea distinsa cetateanca de origine iraniana) sa ne ridicam de pe scaune, sa le pliem si sa le depozitam intr-un loc ascuns" -doamna vorbește despre un salon de vreo 3 metri pătrați, în care se aflau 3 copii și 3 mame. La vizită participau mai mulți medici, o asistentă și o infirmieră. Eu cred că în aceste condiții e de bun simț să strângi scaunele astfel încât să ajungă personalul medical la patul pacientului, însă doamna a perceput acest lucru ca pe o lipsă de respect.

"Am fost admonestata ca nu dusesem inapoi la bucatarie vesela in care ne fusese servita masa"- doamna își imagina că infirmierele sunt un fel de servitoare puse la dispoziție mamelor. Aș fi întrebat-o dacă acasă își duce singură farfuria sau așteaptă vreo vecină care să o ia de la nas și să o ducă la chiuvetă.

"Mancam pe banca afara in 5 min,pe fuga, o data pe zi,nu aveam voie sa mananc in salon"-A fost alegerea dânsei să mănance pe bancă, întrucât există o cantină specială, unde mămicile internate cu ai lor copii mănâncă gratis. Doamna a ignorat puțin faptul că se afla internată pe o secție de terapie intensivă, unde nu poți veni să mănânci shaorma ca în parc.

"nu am vazut toata noaptea nicio asistenta, desi era mare nevoie de ele. A trebuit sa stau cu copilul meu in brate (ca altfel ar fi cazut din pat) si sa il ajut pe copilul mare de alaturi sa faca pipi. Bietul de el urla ingrozitor... L-a speriat si pe al meu, evident. I-am schimbat bandajele si l-am linistit dupa mult timp, in care cred ca l-a auzit tot spitalul. Nu a aparut NIMENI."- îndrăznesc să afirm că asta e chiar o minciună cruntă. Pe secția la care se face referire nu există nici măcar 1 minut în care să lipsească ambele asistente. Ele au o cameră specială la care mămicile au acces. În plus, doamna afirmă că ea însăși a schimbat "bandajele" copilului, lucru de care din nou mă îndoiesc foarte tare.


"Am fost si eu internata cu V, inclusiv la... intr-o sectie nerenovata unde nu era decit WC pe culoar. Dar chiar asa bataie de joc nu am intilnit"- presupunând că doamna vorbește corect românește, pe culoar nu era decât wc :)) păi ce altceva să fie? presupunând că ea a vrut să spună de fapt că "wc nu era decât pe culoar", aș dori să o întreb dacă acasă la dânsa are wc în fiecare cameră. 

"La pranz am cedat psihic cand am primit la masa spaghete cu carne,i-am spus asistentei ca M nu mananca asa ceva" - care e soluția în acest caz? să se comande mâncare personalizată în funcție de ce îi place fiecărui copil? Oare dumneavoastră când vă internați în spital le spuneți asistentelor să vă aducă altceva pentru că nu vă place acel fel de mâncare?

Pentru toate aceste probleme grave, există aceeași soluție oferită sub diverse forme: 

"Exista camere ascunse, exista televiziuni care abia asteapta sa puna mana pe un subiect asa "suculent", exista colegiul medicilor, exista directiunea spitalului obligata sa raspunda oficial unei reclamatii oficiale."

"Imi pare tare rau si ma cutremur cand aud de asa "medici" frustrati al caror loc nu este in spitale sa ajute oamenii ci in cu totul alte locuri.De ce n-au facut toate mamicile plangere?
Sunt scarbita de sistemul sanitar din Romania"


"cei din tarile civilizate stiu lectia - reclamatiile sunt sfinte. mai, daca ceva nu e normal, se face reclamatie"

" Asa cum bine a raspuns cineva la topicul meu, o buna parte din cei care lucreaza in servicii in Romania nu stiu cum sa se comporte cu cei pe care ar trebui sa-i deserveasca. Niste bestii..."

"Mai , eu una raman interzisa in fata monitorului, cum mai nu luati atitudine!? De ce lasati cu voi sterse pe jos, de ce nu urlati , faceti plangeri? Nu stiu ce, dar faceti oameni buni ceva!!!!La medic , daca nu-mi convine ceva , merg si comentez, pai dar eu nu-s bataia de joc a nimanui. Asa am facut in Ro si asa fac si aici. Mama mereu comenta ca am gura prea mare si nu o sa ajung nicaieri ca doar capul plecat deschide usi"- nu aș găsi cuvinte mai potrivite pentru a descrie atitudinea pacientului român. Doamnei, dacă ceva nu îi convine la medic, urlă, merge și comentează. Neapărat în această ordine!



Oana
Într-o seară liniștită de duminică m-am gasit și eu ca tot omul să plec în mall în căutarea unei geci. Alegerea zilei nu a fost prea inspirată: ajungând acolo mi-am dat seama că mall-ul nu mai e mall, se transformase temporar într-un fel de club de zi. Oamenii dichisiți, îmbrăcați în cele mai bune haine din șifonier (cred ca au un dulap special, pe care scrie "haine de mers în mall" ), accesorizați cu cheia de la mașină, ieșiseră la agățat, nicidecum la cumpărături. Parcă treceam printre nori hormonali și îmi doream mai mult ca oricând să mă întorc mai repede în casa mea goală. Pentru că îmi propusesem să nu plec de acolo fără geacă, am zăbovit câteva ore încercând să găsesc una potrivită. Căutările s-au prelungit pentru că toate magazinele ofereau același model: scurtă, din piele sau din imitație de piele. Mintea mea a gândit că designerii au suferit în masă o lipsă majoră de inspirație și eram gata să merg la croitoreasă și să-mi confecționez una simplă, cea mai simplă geacă din lume. Mi-am achiziționat într-un final una  ascunsă printre alte modele aflate la mare căutare, reușind astfel să scap din îndoctrinarea fizică la care ne supune mall-ul.
A doua zi, pe stradă, am găsit și explicația fenomenului din mall: toate fetele purtau acel tip de geacă foarte scurtă, pentru a-și pune de fapt în valoare bluza de sub ea, un must-have al acestui sezon. Tocmai când mă bucuram că am mai scăpat de UGG-uri (vezi aici de ce), o nouă piesă vestimentară și-a făcut loc pe piață: bluza în colțuri. Decoltată sau pe gât, cu mânecă scurtă sau lungă, închisă sau deschisă, bluza în 2014 e musai să aibă colțuri pe lateral. Cu cât sunt colțurile mai lungi, cu atât ești mai la modă. Am văzut câteva care atingeau lungimi impresionante: ajungeau până la glezne, semănând izbitor cu niște hamuri. Genul ăsta de bluze oferă 2 avantaje femeilor (mai mult ca sigur de asta le și poartă): 1. în  caz că sunt foarte agitate și agresive cineva le poate ține în frâu la propriu și 2. dacă au noroc și se află lângă un stâlp, un mascul feroce le poate lega de el și îndeplini toate visele pe care le-au avut vreodată.
Geaca și bluza nu sunt suficiente însă pentru a întregi o imagine la modă. Mai ai nevoie de niște colanți-imitație de piele sau măcar cu inserții, care să creeze o imagine rockărească ( să vezi contrast între acești colanți și tonul de manea al telefonului inteligent). Nu vă faceți griji, și colanții se găsesc din belșug, problema apare atunci când vrei sa îți cumperi o pereche de blugi simpli.
Daca îți dorești să fii în toate tendințele posibile, ținuta asta trebuie să fie accesorizată bineînțeles cu unghiile false în colțuri. Pe lângă faptul că se asortează la colțuri cu bluza, aceste unghii oferă diferite avantaje purtătoarelor: îsi pot face piercinguri singure, nemaifiind astfel nevoie să își irosească timpul și banii, pot fi utilizate în scop de autoapărare ( nefericitul poate rămâne cu globul ocular înfipt în unghie), pot desface conservele sau cutiile de suc, dar cel mai important dintre toate este acela că oferă de la prima vedere niște informații pe care altfel bărbații ar trebui să le audă, iar asta poate fi dureros: în caz că cineva vrea să le agațe trebuie să știe de la început că ele nu efectuează activități domestice precum spălatul vaselor sau curățenia, deci dacă se bagă trebuie să știe că posesoarele necesită întreținere financiară intensă.

                                                           BLUZE IN COLȚURI



                                                          UNGHII ÎN COLȚURI 

Oana
Din ce în ce mai mulți au impresia că medicina se învață pe net. Între un Candy Crush și câteva cumpărături online oamenii mai citesc despre o boală, iar după următorul episod de Gossip Girl știu să o și trateze. Medicii care au făcut 6 ani de facultate au fost mai grei de cap și au tot rămas repetenți, căci altfel ar fi învățat meserie pe îndelete.
Sunt destui părinți care confundă viața din spitalele românești cu cea din Dr House, participând activ la diagnosticarea copilului. Ei refuză să creadă că odrasla răcește de mai multe ori într-un an, fiind convinși că mai degrabă are o boală foarte rară și foarte ciudată, care necesită investigații complexe. Astfel, cel mai frecvent răspuns la întrebarea "Ce s-a întâmplat cu copilul?" este: "Ah, la el e o problemă mai veche: acum 6 luni a fost răcit.. acum 4 luni a vărsat.. acum 2 luni a tușit.. iar acum face febră". Ca și când toate ar avea o legatură între ele și ar alcătui împreună un sindrom atât de rar încât nici nu există cazuri documentate în literatura de specialitate.
Există un grup pe facebook în care tinere mămici împărtășesc păreri în ceea ce privește alăptarea de cele mai multe ori, dar se discută și alte probleme. La început l-am privit admirativ, gândind că e un lucru bun treaba asta cu susținerea...până când am început să și citesc ce scriu doamnele acolo, lucru care îmi producea migrene ce se întindeau pe vreo 24 de ore. Acum 2 zile, pe acel grup o mămică povestea despre copilul ei care făcea febra, postarea ei începând cu "Bună mămici..." și terminandu-se cu "de ce credeți că face febră?" Până în punctul ăsta am fost numai puțin surprinsă de ideea că cineva ar căuta astfel de răspunsuri pe facebook. Câteva minute mai târziu eram de-a dreptul șocată citind răspunsurile exhaustive oferite de mame fără niciun fel de pregătire medicală. Fiecare își dădea cu părerea despre febra unui copil necunoscut: una dădea vina pe secrețiile nazale, alta pe vărsături, una mai modernă credea  că nu e alăptat cum trebuie, alta spunea că e o problema ORL, iar lovitura finală a fost dată de mămica supremă, care afirma "simplul fapt că ați schimbat mediul poate crea probleme" (copilul fiind într-o excursie în afara țării). Deznodământul a fost previzil: copilul face febră pentru că e plecat din țară, iar rezolvarea constă în continuarea alăptării.
Noi consultăm la gardă copiii indiferent de boală, condiție socială, culoare sau miros.  Primele aspecte sunt ireversibile și nu deranjează dacă nu se combină cu ultimul. Deși mă antrenez intens după ce am schimbat mijlocul de transport în comun (toată lumea știe că în fiecare autobuz sau tramvai există cel puțin o persoană cu miros emetizant), nu am reușit să mă obișnuiesc cu acest accesoriu volatil generator de vărsături în lanț. Nu am pretenția ca părinții să facă baie cu spumă copilului înainte de chemarea ambulanței, dar într-un număr îngrijorător de cazuri jegul se strânge strat cu strat sub unghii, în urechi, în buric, și e atât de aderent de tegument încât ai crede că face parte din corp. Încă se mai vehiculează ideea că nu poți spăla un copil răcit. Ca și când pentru el ar fi un pericol, iar bacteriile din cadă l-ar ataca văzându-l atât de vulnerabil. Un copil din această categorie a venit într-o frumoasă dimineață în gardă, chiar înainte de cântarea cocoșului. Era însoțit de o mămică în vârstă de 17 anișori (care înainte de a se grăbi către camera de gardă a stat un timp în fața oglinzii pentru aplicarea unui strat generos de fond de ten) și de bunica  aflată într-un contrast izbitor cu fiica ei și însoțită de o dâră verde de miros specific care m-a obligat să port o mască facială. Nimic nu m-ar fi ajutat să ghicesc intelectul ascuns al bunicii, care îmi spuse: "Domnișoara doctor, eu cred că radiografia asta nu e normală! eu mai am și alți copii și știu cum trebuie să fie! După cum arată eu zic că trebuie să îi dăm tratament pe venă!" Am fost atât de șocată încât era să-i povestesc despre hilurile pulmonare, interstițiu și alte lucruri (era 4 dimineața și mă luase valul).
Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu plăcut surprinsă de bunul simț al unor mame care ajung pe la camera de gardă. Atât de simțite erau încât, pentru a nu pierde timpul meu (sau mai degrabă pe al lor) adunau secrețiile nazale ale odraslei și le așezau frumos în buzunar. Cine știe, poate în celălalt buzunar strânsese deja materii fecale eliminate în drum spre spital. Treaba asta cu secrețiile nazale capătă amploare pe zi ce trece, cred ca prin vreo revista de specialitate gen "Avantaje"  zace un articol despre beneficiile lor. Priveam într-o dimineață în metrou un tătic și un copil așezați amândoi pe scaune, ca doi barbați adevărați. Copilul desfășura o activitate previzibilă: se juca pe un smart-phone. Întâmpinând o dificultate, el a pasat telefonul tatălui, care a fost mai mult decât bucuros să îl treacă de nivelul greu. Ba chiar începuse să-i placă așa mult încât s-a jucat și nivelele următoare, ignorând noua activitate a fiului, care făcea biluțe verzi din secrețiile năsucului și le înșira atent și simetric pe scaun, ca să se joace și următorii călători cu ele. El fusese învățat acasă să-și împartă bunurile cu ceilalți!



Oana
               Perioada sfintelor sărbători de iarnă se arată an de an la fel de productivă: pentru comercianți, pentru colindătorii care îmbracă lâna de capră sau blana de urs ca pe niște uniforme de muncă, dar și pentru inventatorii de cuvinte, care își agață bucuroși în pomul de Craciun noile invenții literare.
              Bucuroși fiind de faptul că pot mânca liniștiți oricât fără să se înece cu sentimente de vinovăție, oamenii devin mai înțelegători, mai toleranți, mai iubitori. E perioada în care ne iubim și dușmanii, în care suntem cuprinși de un sentiment efemer de generozitate. Abundența de iubire care se revarsă ca o apă curgătoare peste toți cei care ne înconjoară se manifestă, așa cum era de așteptat, mai ales prin cuvinte, căci noi românii suntem oameni mai pasivi, cărora le place să vorbească mult despre planuri, fără vreo tendință de finalizare a unui proces palpabil. Drept urmare, aproape toți am fost victimele unor avalanșe verbale formate din termeni care mai de care mai drăgălași și mai amputați. "frumy" și "supy" au fost mereu în față, deseori în asociere, căci ce mister poate fi mai frumos decât acela exprimat de o privire ageră, vulturească, melancolică-wannabe? Rareori se mai găsește câte un deștept care observă amputarea cuvântului original, dar pentru că nu îl poate crește la loc, îi confecționează un ciot, transformându-l în "frumix". În plus, cu ocazia noului început, întotdeauna plin de speranță și atât, cei doi termeni au avut concurență serioasă: pe "dimi". "Noapte bună 2013, bună dimi 2014" a primit o coroniță pentru cel mai postat mesaj de pe facebook în primele minute din an.
              După o lungă perioadă de trăire iresponsabilă a clipei și de ignorare a consecințelor, reprezentatele sexului frumy devin rând pe rând mame și e necesară o adaptare a neologismelor proprii la noul statut. Pentru că iubirea lor nu se poate manifesta decât asupra pruncului, acestea le oferă grijulii "tzitzi". Deși sunt cunoscute avantejele oferite de tzitzi, unii bebeluși pot să nu beneficieze din plin de produs, pe care il folosesc mai mult ca pe o jucărie, situație care a căpătat denumirea de "veverițeală"! Eu veverițez, tu veverițezi, el veverițează...deci, se poate! Alți copii sunt însă atât de tzitzofili încât efectuază chiar un "tzitzotron", spre bucuria mămicilor. Pentru cei mai leneși însă, care nu se încumetă la tzitzi, s-a inventat și "suzy" ca soluție temporară. Încet, încet, copilul crește...incepe să meargă la "grădy", apoi la "școly", și așa mai departe, până când ajunge la statutul de frumy și face un "bb" căruia să-i ofere tzitzi și suzy.