În calitate de medic, un pas esențial pe care trebuie să îl faci pentru a putea consulta un copil îl constituie stabilirea unei conexiuni cu acesta. Tonul vocii, aspectul fizic, hainele, toate astea te ajută să te apropii sau să te îndepărtezi de el. În acest scop, m-am înarmat cu papițoaie agățate de stetoscop, pixuri haioase, halate colorate și șoareci în urechi. Uneori un zâmbet întregește imaginea de om inofensiv, dar de cele mai multe ori, drumul pe care îl străbați pentru a câștiga încrederea copilului e unul lung și anevoios, și asta din cauza educației pe care o primește acasă. Părinții descriu vizita la medic sub o forma malefică, iar teama copilului e augmentată de anxietatea care o cuprinde pe mamă odată intrată în cabinet. De multe ori am auzit amenințarea cea mai ridicolă și nesănătoasă care poate exista: "Dacă nu ești cuminte doamna doctor o să îți facă injecție!" Dacă am compara durerea efectivă provocată de injecție cu un accident de joacă am constata că intensitatea celei dintâi e mult mai mică. Putem, astfel, să tragem concluzia că injecția doare pentru că e percepută ca o pedeapsă, nu ca un lucru salvator. Amenințarea cu injecția e una absolut neinspirată: de teama ei copilul stă cuminte în timpul consultației, tu  trebuie apoi să aplici injecția în scopuri medicale, iar copilul se intreabă unde a greșit, de ce e pedepsit când el a stat cuminte. Pentru el, viața a fost nedreaptă de la o vârstă fragedă.
              La extrema cealaltă sunt copiii ultra-răsfățați, cărora nu li se refuză niciun capriciu, pentru care părinții ar sta și în cap, iar ei cred că asta îi face părinți buni. Acești copii sunt viitorii adulți care nu știu să piardă, și care vor ajunge la lucruri josnice pentru a obține ceea ce-și doresc. Nu sunt adulții ăia cu spirit competitiv, ambițioși, ci copiii care au fost obișnuiți să li se ofere totul, care au trăit cu impresia că tot ceea ce au li s-a cuvenit, sunt oamenii care nu știu să aprecieze ceea ce au, pentru că ceea ce au trebuia sa aibă de la început! Am avut de-a face într-o gardă cu o mămică deosebit de iubitoare, peste măsura de tolerantă, care încerca să-și convingă copilul de 3 ani să se lase consultat. Metoda pe care o folosea ea era clasicul Pavlov:  "Mami, dacă stai cuminte doamna doctor îți dă un pix! Ia uite câte pixuri are doamna doctor! Vaaai ia uite ce pix frumos o să primești dacă stai cuminte!" Eu stăteam nemișcată lângă ele, așteptând ca fetița să se oprească din urlete și lovituri ( căci ne aplica atât mie cât și mamei ei niște șuturi în burtă). Văzând lipsa mea de atitudine, mămica mi-a spus enervată: "Dar dați-i doamnă un pix, nu vedeți că nu stă?" Am refuzat să fac asta, nu din teama că voi pierde un pix, ci pentru că purtarea doamnei mi s-a părut total nepotrivită. Copilul nu e un câine căruia să-i oferi un biscuite pentru că a stat în două labe. El trebuie ajutat să înțeleagă situația în care se găsește, și că totul se face pentru binele lui. Pentru că circul nu părea să se oprească prea curând, o doamnă asistentă i-a oferit copilului un pix, care în scurt timp a fost aruncat cu ură în celălalt colț al camerei. Într-o situație asemănătoare a fost implicată o pacientă în vârstă de aproximativ 10 ani, care venise pentru o afecțiune a cavității bucale. Eu, mama ei și alte colege de-ale mele am stat pe lângă ea rugând-o să deschidă gura pentru a vedea ce ascunde acolo. Rugămințile noastre au fost în zadar. Fetița nu voia să deschidă gura, și cu cât o rugam mai tare, cu atât mai multă îndârjire refuza să o facă. A stat vreo 2 ore în camera de gardă, timp în care rugămințile mamei au continuat. Într-un final, cea din urmă și-a pierdut răbdarea și și-a vărsat furia asupra nemiloșilor doctori care refuzau să-i dea fetiței tratament. I-am explicat mamei că nu știm ce tratament să-i dăm atât timp cât nu vedem ce leziuni are, dar a plecat, probabil către alte spitale unde a repetat scena de teatru.
             Situațiile de genul ăsta pot fi interpretate și caracterizate superficial printr-o lipsă de binevoință a medicilor, dar eu mă întreb cum de generația noastră și cele dinainte nu au trecut prin astfel de momente. Se face atâta propagandă pe tema copiilor neglijați, molestați, dar nimeni nu vorbește de copiii bolnavi de o hiperatenție și hiperprotecție din partea părinților. Cu exceptia situației în care beneficiază de o moștenire colosală care să le ofere un trai luxos pentru o viață întreagă, cei din urmă vor ajunge cam în același punct cu primii, deși au pornit de la șanse împărțite inegal. Iubirea față de propriul copil poate fi dăunătoare atunci când nu e filtrată prin sita raționalului, atât pentru părinte cât și pentru fiu.



             

               Din categoria "pacients and their relatives strike again", iată ce perle am mai cules în ultima perioadă:
Pe de o parte sunt perluțele pacienților, pe care le indrăgim cu toții, pentru că provin din creierașe în curs de dezvoltare, și care nu pot fi acuzate de vreo encefalopatie până când ajung la stadiul de maturizate.
              Unul dintre copiii care m-a ajutat să eliberez câteva endorfine îl avea cu el la spital pe prietenul lui cel mai bun, un dinozaur în miniatură, cu gura căscată. Băiatul, educat astfel încât să-și susțină punctul de vedere în orice situație, nu m-a lăsat să mă uit în gâtul lui până când nu m-am uitat întâi în cel al dinozaurului. După ce am vizionat cu lanterna faringele de dinozauruț , a deschis satisfăcut propria gură pentru a-i descoperi secretele ce se ascundeau în fața și în spatele amigdalelor.
              Mai târziu am interacționat cu o fetiță care ajunsese la spital cu ambulanța, și era atât de mândră de lucrul ăsta încât ai fi zis că a venit cu limuzina. De când am intrat în sala de consultații, ea m-a privit mândră și mi-a spus: "Știi cu ce am venit eu la spital?" "Nu...ia zi!" îi răspund surprinsă. "Cu ambulanța!" spune ea. I-am răspuns tristă: "Eu am venit cu metroul". Mai trec câteva minute de interacțiune cu mama ei, după care fetița își amintește: "Știi cu ce am venit eu la spital? Cu ambulanța!" "Mi-ai mai zis o dată!" îi răspund amuzată. Alte câteva momente plictisitoare de explicații pentru mamă, apoi o întreb: "Deci, cu ce zici că ai venit la spital?" Fetița, enervată, răspunde: "Of! Ți-am mai zis o dată! Cu ambulanța!" Mi-am cerut scuze pentru memoria modestă, după care ne-am despărțit.
              Pe de altă parte sunt perloaiele aparținătorilor, pe care nu le mai ascultăm cu aceeași satisfacție, izvorând din minți presupuse mature. Astfel, am avut de-a face cu o doamnă care ne-a spus de 3-4 ori că fiul său "a fost operat la biluțe". Bineînțeles că operația la biluțe provocase toate răcelile și diareile ulterioare ale copilului.
             Trecând la categoria "documente și alte lucruri anoste", am întâlnit în maternitate o proaspătă mămică ce ne-a asigurat că o să facă rost curând de "cercificatu' " nou-născutului. Lucrul ăsta din păcate nu a fost posibil, așa că a fost nevoită să scrie pe foaia de observație: "Mă oblig să revin cu cenepeul copilului".
              Așa cum ne-am obișnuit, spitalele nu mai sunt, de ceva timp, un loc destinat exclusiv îngrijirii și tratării bolnavilor. Ele pot servi drept hoteluri în numeroase circumstanțe, în funcție de nevoile fiecăruia, iar noi trebuie să ne supunem dorințelor și pretențiilor acestora, căci altfel ne-am afla într-o ploaie incoercibilă de amenințări și înjurături. O astfel de situație s-a petrecut tot în maternitate. Unul din copiii care și-au trăit primele săptămâni din viață la noi era pregătit să plece. Pregătit, din punct de vedere medical zic. Dar nu numai asta contează, nu? Mămica ne-a spus relaxată că ea nu poate pleca acum din spital, pentru că nu a terminat de renovat casa.
             În același loc am interacționat cu un proaspăt tătic, genul glumețului neînțeles, care suferă de un pseudo-simț al umorului ce nu ar produce zâmbete decât pe fețele naive. Am intrat în salon cu scopul de a efectua audiometria copilului. După încercări repetate testul ieșea negativ la una din urechi. I-am comunicat tăticului faptul că trebuie să revină peste 3 săptămâni, pentru a repeta testul. Spre surprinderea mea, el nu afișa nicio urmă de îngrijorare. La întrebarea lui, dacă mecanismul este diferit la urechea dreaptă față de cea stângă, am raspuns negativ, explicându-i că înregistrarea e separată pentru fiecare ureche numai pentru înregistrarea în aparat. Răspunsul meu a atras revelația tăticului, care îmi spune: "Păi și dacă vă dau 5 lei nu puteți să înregistrați pe dreapta pentru urechea stângă?" Au fost câteva momente în care am rămas fără grai, și asta pentru că aveam două variante de răspuns care mi se luptau în creier: 1: "Credeți că de-asta nu ieșea testul? Că nu mi-ați băgat 5 lei în buzunar?" și 2: "Pe amărâtul ăsta de aparat nu prea îl interesează dacă fiul dumneavoastră aude sau nu.. testul era pentru ca dumneaviastra, tăticule, să știti dacă există riscul ca fiul dumneavoastra să fie surd!" Mândrul tătic nu era afectat de o posibilă boală a copilului, el voia să iasă din spital cu toate testele trecute, să arate rudelor bebelușul ca pe un trofeu și să le spună: " Am facut un copil de nota 10!"

               In ultima perioada, multi dintre noi au decis sa inlature din rutina cotidiana vizionarea emisiunilor televizate. Stirile ne transmit lucruri care nu ne intereseaza, show-rile pun fata in fata pseudo-vedete care aleg sa-si verse nemultumirile in fata telespectatorilor entuziasmati. Pentru aceia, am selectat cateva emisiuni care, sub nicio forma, nu trebuie sa fie ratate.
               Una dintre acestea este "Mireasa pentru fiul meu tampit care nu poate sa-si gaseasca singur una". Emisiunea are ca scop aparent alegerea unei neveste, bineinteles, de catre viitoarea mama-soacra, care stie cel mai bine ce ar fi potrivit pentru progenitura sa. Multi masculi feroce participa la emisiune, si asta nu pentru ca duc lipsa de femele, ci pentru ca cele care stau la coada pentru el sunt total nepotrivite. Sa nu va imaginati, insa, ca orice barbat poate participa la emisiune. Producatorii fac o selectie riguroasa, astfel incat numai cei cu pile sau mai sus-pusi pot aparea pe sticla. Am fost surprinsa sa vad un fotomodel masculin (sper ca nu e o antiteza) care a lucrat chiar si in Spania! Ce-i drept, informatia era urmata de doua semne de exclamatie, care mie mi-au parut insa, insuficiente pentru a exprima senzationalul. Asa ca voi, cei care v-ati inghesuit la poarta Raiului, poate realizati acum ca nu aveti nicio sansa.
               O alta emisiune pe care e musai sa o urmariti este "Burlacul cel ravnit". Cum tara noastra are putini burlaci, pe care oricum se bat in viata reala cel putin cateva zeci de femei, cei care anunta ca sunt dispusi sa fie ceruti in casatorie in genunchi sunt chiar raritati. Emisiunea se desfasoara in felul urmator: un burlac (care trebuie sa indeplineasca cel putin unul din doua criterii: sa aiba gene lungi, sprancene arcuite si freza la moda, sau mai simplu, sa fie instarit) este insarcinat cu un lucru extrem de dificil: sa-si  aleaga jumatatea din cele cateva zeci de femei. El s-a saturat sa mearga prin cluburi cautand o femeie care stie sa spele si sa calce chiloti, asa ca a recurs la modalitatea asta, de a chema femeile la tv. El este un neinteles, ce are ca unica dorinta sa se aseze intr-o casuta modesta, cu o femeie care sa stie sa gateasca, si sa faca impreuna copii pe care sa-i creasca intr-un stil principial, si fara alte pretentii absurde. Cu pletele in vant, cu atitudinea construita de invatatorul sau, burlacul fura inimile tuturor fetelor din emisiune, si nu numai. Chiar si barbatii raman muti in fata frumusetii supreme. Cuvintele si glumele infantile pier in fata stralucirii pe care o emana frumosul mascul. De cand apare in peisaj iti taie respiratia, in fata ochilor se aseaza un negru infinit, iti pierzi stirea pentru cateva ore, si cu greu iti revii. Frumosul se intalneste pe rand cu fiecare femeie, se saruta cu ea, caci si asta este un criteriu important...ce s-ar face cu o nevasta care e prea superficiala, sau mai rau, prea profunda din acest punct de vedere? Nu cumva sa subestimati sarcina burlacului. Ii este extrem de greu sa aleaga dintre atatea bunaciuni, dar asta e viata. Cu lacrimi in ochi, el elimina pe rand cate o concurenta (asta nu inseamna ca ulterior nu se pot intalni in viata reala, caci cine a zis ca ar fi monogam?) Emisiunea beneficiaza, astfel, de o dubla ipocrizie: din partea burlacului, caci numai o telenovelista din fundul pamantului ar crede ca sublimul chiar s-ar casatori cu una din concurente, dar si din partea femeilor, care, desi au niste perioade de absenta  psihica cand se cred indragostite, e clar ca ele au venit sa apara pe sticla, ca divele, ca sa fie "remarcate" de un om cu putere, ce le poate transforma intr-o clipita in vedete.
               O alta emisiune care e un must-see pentru o medie de varsta putin mai mare, este "Schimb de mame isterice". Cum ii spune si numele, o mama dintr-un sat uitat de lume pleaca de obicei intr-un oras mare (ca sa fie contrastul mai izbitor) si ii ia locul in meseria de mama unei alte doamne. Cea care vine de la tara se mira de minunatiile orasenesti si de tehnologia avansata, invata sa apese "on" pe laptop, si de cele mai multe ori ajunge sa fie inundata de cuvinte de ocara pentru ca ciorba tot ca la tara ii iese. De cealalta parte, oraseanca se arata inspaimantata de animalele din grajduri, despre care nici nu ar fi stiut ca exista daca nu ar fi gasit bucati din ele in supermarket.
              "Casatoreste-te cu mine, boule!" este o emisiune  al carei personaj principal este de obicei o domnisoara care aplica intr-o relatie principiul "suntem impreuna, dar el nu stie". Cel putin asa s-ar zice dupa reactia barbatului care este cerut in casatorie. Cei doi traiesc in lumi paralele: el are o viata a lui si se intalneste cu tipa din cand in cand, ea are ca unica grija faptul ca nu-i va sta bine rochia de mireasa la nunta despre care numai ea crede ca va exista. Situatia cea mai savurata de catre telespectatori este, evident, aceea in care domnul o refuza pe domnisoara, iar aceasta incepe o milogire indelungata, gandind ca poate pana la urma o ia, macar din mila.
               Inca o emisiune care ne umple sufletul cu bucurie este "Serviti tampenii, va rog!". Aici, un numar de vedete consacrate se fac de ras. Ele vin aparent sa munceasca, dar practic nu fac decat sa se afunde intr-o mizerie care oricum le inconjura dinainte. Scopul este acela de a ingreuna sederea turistilor in statiune, si de a ne dovedi noua, telespectatorilor, ca prostia de care au dat dovada pana acum este chiar mai mare decat credeam. Fiecare activitate a vedetei este invariabil urmata de replica lui nea Marin: "fiiiiiir'eai al dreacu sa fii" . Spre surprinderea mea, inca se mai gasesc doua-trei persoane care sa fie discret amuzate.
                Cam astea ar fi emisiunile care nu trebuie sa fie ratate. Mai sunt cateva, mai plictisitoare ce-i drept, dar numai bune de vizionat atunci cand te inconjoara o liniste mormantala.