Oana
Cine sunt eu să spun că felul în care îți crești copilul nu e tocmai potrivit? Cine poate spune despre sine că e un părinte fără cusur? Sunt sute de cărți îndrumătoare care încearcă să-i aducă pe părinți pe "calea cea bună". În același timp știm cu toții că nu există o cale cea mai bună. Astăzi însă, mână în mână cu educația antivaccinare, veganismul și alăptarea dusă la extrem, merge principiul ăsta conform căruia copilul trebuie lăsat să se dezvolte singur, că nu trebuie să îi impui limite de niciun fel. Numai când va reapărea poliomielita și când părinții vor vedea anemiile cu o Hemoglobină soră cu Moartea se vor mai schimba puțin lucrurile.

Într-o simplă vizită la Camera de Gardă nu ai cum să nu dai de câteva zeci de copii de genul ăsta, crescuți în stilul "libertin" și fără restricții. Ne dorim o țară civilizată, dar copiii de azi-adulții de mâine nu știu să respecte niște reguli de bun simț. Sintagma "el cu forța nu face nimic, trebuie luat cu binișorul" a devenit un clișeu. Fiecare părinte crede despre copilul lui că e perfect, dar "numai când vrea el". "Are o personalitate puternică!" spune tatăl țâncului care se trântește pe jos și urlă că nu vrea să fie consultat. Nu pot să nu mă îngrețoșez când observ satisfacția părintelui care își aude odrasla de 5 ani înjurând. "Mami, nu e frumos să înjuri, se supără doamna doctor și îți face injecție!" spune mama bucuroasă în sinea ei că are la ușă un viitor mascul feroce. Viitorul mascul feroce își petrece ziua la școală și la sală, iar noaptea pe facebook. Vine apoi la Camera de Gardă în miez de noapte, cu palpitații. A băut cola și energizante ca să poată sta noaptea pe facebook, iar tatăl grijuliu ne spune: "Io i-am zis: Mă tată, dacă tot nu dormi noaptea și faci atâta sală, măcar nu te mai duce a doua zi la școală!"

Copiii noii generații nu știu să facă nimic dacă nu obțin beneficii imediate. Mulți părinți își plătesc copiii ca să-și strângă jucăriile sau ca să-și facă patul. Care e echivalentul adult al acestui copil? Materialistul interesat care nu ridică niciun pix de pe jos fără să fie plătit.

"Domnișoară, dați-i vă rog copilului meu un pix, nu vedeți că nu se oprește din plâns?" spune revoltată mama venită la consultație.

Stau și mă uit ca naiva la copiii ăștia precoce care s-au plictisit de viață când încă nici nu le-a dat mustața. Copii ajunși în comă alcoolică, intoxicați voluntar cu substanțe de abuz sau cu medicamente, tăiați pe mâini din niște motive absolut banale. Li se pare că moartea e ceva reversibil, și că pot să moară numai puțin, când sunt ei supărați, pentru ca apoi să se trezească la viață. "M-am certat cu mama și am luat 20 de pastile de paracetamol, 15 de nurofen, 7 de algocalmin și 5 de aspirină"-zice adolescenta pentru care s-a luptat o echipa întreagă de medici. Și ce mă șochează maxim e reacția părinților! Mă aștept să fie furioși, supărați, rușinați, revoltați, să simtă că nu își cunosc copilul, să ia măsuri! Mă așez lângă mamă să o țin în cazul în care leșină auzind că fi-su a băut până a căzut în șanț, dar ea așteaptă să ajung mai repede la punctul culminant, căci până acolo nu a impresionat-o nimic. Se externează, nemulțumiți de sistemul medical, dar mulțumiți că de data asta copilul nu a pățit-o așa de rău, și se întorc la rutina lor cotidiană. Băiatul cu mustață și barbă, de 180 cm, se internează pentru intoxicație cu substanțe de abuz. A vrut doar să se distreze, fără gânduri sinucigașe, numai că a început să vadă și el, mititelul, câteva lucruri care nu există. Lângă el se află mămica lui, îngrijorată pentru el și care pare că nu are habar pentru ce s-a internat tipul. Pare doar! Știe foarte bine pentru ce se află acolo. Iar în timpul vizitei se așează grijulie lângă el și-l întreabă: "mami te mai doare gâtuțul?" Gâtuțul ăla pe care toarnă votcă și shaorma și apoi vin și iar votcă.

Psihiatrii sunt revoltați de autiștii depistați tardiv, la vârste de peste 5 ani. Dar de ce sunt depistați atât de târziu? Pentru că părinții sunt fericiți când Mihăiță se joacă singur și cuminte pe tableta lui. "Aa ce vorbiți voi? Ăsta al meu e deștept! Se joacă și învață singur de pe tabletă! El știe să facă multe lucruri, dar le face numai când vrea el". "când vrea el, cum vrea el..."Cum poți să fii împăcat cu acest "când vrea el?" În viață lucrurile trebuie făcute "atunci", nu "când vrei tu". "Copilul meu nu mănâncă mâncare din asta proastă de spital, el e obișnuit cu tapioca și avocado!" Felicitări, tocmai l-ai transformat în fițosul clasei, care va mânca un sandwich cu somon afumat și brânză albastră regală atunci când colegii lui vor mânca laptele și cornul. Nu va mânca niciodată corn sau lapte, că alea sunt pentru săraci, nu pentru oameni de 5 stele precum el.

Am întâlnit părinți care în camera de gardă au refuzat o injecție importantă pentru copilul lor deoarece "au promis că nu se va face injecție"; părinți care au refuzat să scădem febra copilului pentru că "trebuie să lăsăm organismul să se lupte cu boala"; copii care au plecat neconsultați pentru că părinții nu au reușit să-i dezbrace ("dar chiar nu se poate să-l consultați cu geaca pe el? dacă nu vrea să se dezbrace eu nu pot să îl bruschez, la el nu merge cu forța"). La 5 dimineața sosește la UPU o mamă pseudointelectuală care ne spune într-un suflet: "de 2 zile face febră și am ținut-o sub Nurofen și Panadol, dar mi-a fost teamă să nu ascund sub antitermice o afecțiune mai importantă! " după care adaugă: " a cerut mai devreme la caca și am dus-o în curtea spitalului". În curtea spitalului! Ne dorim a fi intelectuali, civilizați și ne ducem copilul să excrementeze în curtea spitalului! "Dar este doar un copil!" Oricâtă înțelegere aș avea, oricât de tolerantă aș putea fi, sintagma asta " e doar un copil" îmi scoate peri albi! Parcă nimic nu mai contează, poți să faci orice atât timp cât ești copil. "Pot să ud și canapeaua, mami nu se supără!" Mami nu se supără când fi-su face pipi pe stradă, pe garduri, pe pomi. Parcă văd și acum dâra care se prelingea pe sub gardul de la Grigore Alexandrescu. Copiii ăștia sunt viitorii masculi feroce care micționează în jet pe pomii de pe Victoriei și care aruncă flegme pe stradă. "Sunt doar niște copii..." spun și acum mamele lor încărunțite ajunse în baston. 

Cum spuneam...cine sunt eu? E precum ne zicea deunăzi un pacient: "Singura diferență dintre noi e că eu sunt clasa a VI-a, iar tu a XXIII-a".



Oana
Nu voi scrie despre salariile mici ale medicilor. Am știut de la început că viața medicinistului e grea, săracă în finanțe și bogată în experiențe.
Fac parte din acea categorie de oameni care a știut de la început ce vrea să facă. Nu știu dacă mi s-a impus subtil sau m-am orientat singură către asta, dar eu la 5 ani ziceam că vreau să mă fac doctoriță. Când mama mă ducea împreună cu sora mea la Spitalul Județean mă cuprindea emoția pe măsură ce mă apropiam de cabinetul de Pediatrie. Doamna doctor N. era brunetă. Pe măsură ce înainta în vârstă avea părul tot mai scurt. Părea dură și rece, dar cel mai tare mă enerva faptul că îmi spunea "asta": "Asta are doar roșu-n gât, dar asta are pneumonie". Mama în maturitatea ei își dădea seama că nu e o formă de jignire, ci mai degrabă un fel de alint spus din sufletul ei ce părea rece. Zgomotul stetoscopului care se lipea și se dezlipea pe piele mă fascina.
Peste puțini ani m-am trezit disecând broaște, și am început să cred că vreau să fiu chirurg. Cu toate astea, anatomia din facultate mi-a plăcut prea puțin.
În liceu m-am orientat către matematică-informatică. Deși știam ce vreau să fac, în orașul meu natal liceele cu profil de biologie erau văzute destul de prost, așa că am încercat să-mi dezvolt logica. Poate am dezvoltat-o puțin, dar matematica și informatica nu au fost punctele mele forte.
Pe la sfârșitul liceului lumea a început să mă încurajeze în îndeplinirea dorințelor: "Nu da la medicină! vrei să înveți toată viața?" " Nu știi în ce te bagi! Îți arăt eu câte pagini are un tratat de anatomie și apoi să-mi zici dacă mai vrei să dai acolo!"
Am dat la medicină. Am intrat la buget dar au trecut câțiva ani până să ajung și la o bursă. Au fost niște ani grei, cu încercări nenumărate, cu nedreptăți și nopți nedormite, cu nervi întinși la maxim. Stăteam într-un cămin arătos față de altele, dar balconul dădea înspre un club pe care nimeni nu a reușit să-l oprească din activitate. Vara își deschidea terasa, și când stăteam în pat vibram de la bass-ul lui. Au fost făcute nenumărate plângeri, dar poliția a spus: "Nu pot decât să le dau o amendă de 20 de milioane (vechi), dar au mai primit amenzi, așa că vă spun că nu se vor opri".
Pentru rezidențiat am învățat vreo 3 cărți. Nu am ieșit din casă 2 săptămâni. Îmi făcusem program de deschidere a laptopului, ca să nu mă distragă, și singura mea bucurie era să ascult o melodie pe youtube. Simțeam că nu o să mai ies niciodată din închisoarea aia psihologică. Aveam zile în care credeam că știu tot, iar după ele urmau alte zile în care parcă nu mai știam nimic. Ai mei nu știau cum să mă abordeze ca să nu mă supere. Dar am ieșit până la urmă și din asta și am intrat in sistem. Am crezut că greul a trecut, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Ar fi trebuit să se introducă în facultate cursuri de karate, de autocontrol sau de psihoterapie. Pentru că din punctul meu de vedere, cel mai grav lucru nu e salariul mic și nici lipsa unor lucruri materiale. Cea mai gravă e atitudinea pacienților!
Am avut parte de nenumărate situații în care am solicitat paza, în care părinții pacienților ne-au adus jigniri și amenințări culese de pe cele mai lăturalnice străzi. Pacienții zilelor noastre cred că li se cuvine totul pentru că plătesc niște nenorocite de asigurări de sănătate. Au impresia că venind la urgențe li se va acorda atenție de când au intrat pe ușă! Vor trece peste celelalte zeci de pacienți care stau la coadă în fața lor, și care au venit tot în regim de urgență. Un domn de vreo 2 metri și vreo sută de kilograme s-a năpustit asupra mea pentru că am sugerat un consult ORL pentru copilul său. El citise pe net că nu îi trebuie, așa că cine sunt eu să îi spun " ba trebuie?" A ieșit din încăpere afirmând "merg la ORL pe principiul mă doar în c.. și mă scarpin la c...e ". Am solicitat un paznic mai bine făcut care să-i poata ține piept domnului, dar paza a trebuit să plece către un alt părinte care sărise la gâtul unei asistente.
La noi în spital copiii stau internați câte 2 în pat în majoritatea secțiilor. Intrăm în gardă cu 0 locuri pe toate etajele, și ne întrebăm ce vom face cu pacienții care vor necesita internare. Părinții ne sar în cap ca și când ar trebui să venim de acasă cu paturi în spate pentru copiii lor. Ei au venit la spital și aici totul trebuie să fie bine.
Am avut de-a face într-o gardă cu un domn care l-a invitat pe colegul meu mai mare să se bată în curtea spitalului. El dorea să fie consultat de un anumit medic, căci copilul lui nu era un oarecare. Așa funcționează lucrurile la noi. Părintele vine în gardă și își alege medicul, că doar el plătește asigurări. E ca la piață! Mă duc la taraba la care mă servește un vânzător mai spălat.
Nu există gardă fără scandal. Deja îi cunoaștem pe părinții problematici care, deși nemulțumiți de condiții, de spital, de medici, vin în mod paradoxal tot aici!
O fată de vreo 14 ani avea dureri abdominale. Fusese la UPU, i se administrase un simptomatic acolo, dar aștepta să-și primească rețeta. De câte ori treceam pe lângă maică-sa mă întreba: "domnișoară se uită și la ea cineva? domnișoară se uită și la ea cineva?" A 4-a oara i-am raspuns: "Da doamnă, se va uita cineva când i-o veni rândul!" "Când i-o veni rău? Veni-ți-ar rău să-ți vie!"
Am impresia că de câte ori consult un copil, mama lui mă studiază din cap până în picioare și își pune o mie de întrebări. Grimasa ei parcă ar spune "nu am încredere în tine, oricum o să merg și la altul". E nemulțumită de spital, de asistentă, de așteptare, de cameră, de situație, de mine. Îmi aruncă priviri amenințătoare, dar eu mă fac că nu văd ca să-mi pot desfășura activitatea. E foarte greu să treci peste atitudinea părinților, care se aliază cu ai lor copii împotriva dușmanilor reprezentați de doctori. Își iau copiii în brațe și parcă le-ar spune "da mami, știu că e un spital jegos cu oameni nemiloși, care sunt prea slabi pentru tine, dar o să mă lupt cu ei și totul va fi bine!" Copilul începe să te perceapă în același mod și acționează în consecință. Știi deja din sala de așteptare de cei care fac parte din categoria scandalagiilor, dar trebuie să te aduni și să fii calm ca să rezolvi situația.
Pentru părintii care nu au aptitudini înnăscute, pe diverse forumuri se găsesc mame încurajatoare care te învață  că " la medic trebuie să mergi cu tupeu!" Medicul trebuie să te știe de frică, pentru că altfel sigur îți face rău cu bună-știință sau te tratează urât! Fii cu gura mare și o să vezi ce bine o să-ți fie! E ca în sălbăticie: chiar dacă ești mic, atât timp cât faci gălăgie ești puternic și reușești să te impui!
Părinții au acces pe internet la tot felul de informații. Ei practic vin la spital numai pentru confirmarea unui diagnostic pe care deja l-au pus. În timp ce alte zeci de copii și părinți așteaptă la ușă și te fixează cu privirea, încercând parcă să te hipnotizeze ca să îi rezolvi mai repede, tu stai să-i explici acelui părinte informat de pe net de ce e așa și nu e altfel, de ce analiza asta e puțin modificată. Părinții contemporani confundă setul de analize cu niște cărți de tarot. Parcă în ele ar fi scrise toate bolile de care copilul suferă sau va suferi vreodată. Dacă sunt bune, copilul e perfect sănătos! Nu înțeleg faptul că analizele alea fără contextul clinic sunt egale cu 0. O mamică m-a intrebat într-o zi: "Analizele cum au ieșit?" Eu am răspuns că sunt în limite normale, dar nu s-a mulțumit cu un răspuns atât de general, așa că a continuat: "Dar e vreun parametru care să fie așa... mai mare sau mai mic?"  Lipsa de încredere, lipsa de respect...cam astea sunt alte lipsuri importante în sistemul de sănătate!