De-a lungul vietii mele de pana acum am ajuns de cateva ori intr-o cumpana spirituala, cand am simtit ca nu mai exercit niciun control asupra lucrurilor care mi se intampla, si cand am imbratisat flamanda ideea destinului ca pe o modalitate de salvare. Mi-am spus ca degeaba ma zbat, pentru ca soarta imi este conturata cu mult timp inainte de nastere, si ca orice as face, voi intalni obstacole care ma vor impinge pe drumul meu. De fiecare data cand am iesit din prapastia psihica, am abandonat teoria destinului, dandu-mi seama ca este una periculoasa: crezand in ea, te lasi prada unui abandon fizic si psihic, traiesti de pe o zi pe alta cu minime preocupari, singurul entuziasm pe care il ai fiind curiozitatea in privinta locurilor in care te poate duce el. E ca si cand ai merge cu mainile legate la spate, pe un drum marcat cu sageti.
              Pe langa ideea destinului, o franghie de care m-am legat in momentele de instabilitate a constitutit-o Legea atractiei, care pentru mine devenea un fel de religie. Cred in continuare in ea, si sunt convinsa ca functioneaza, chiar si atunci cand apare sub alte denumiri: vindecarile miraculoase, succesele profesionale nu sunt intamplatoare decat intr-o minoritate din cazuri. Oamenii folosesc legea asta in viata de zi cu zi, fara sa-si dea seama. Problema este ca imbratisand-o prea strans, devine daunatoare si iti provoaca efecte adverse mai greu de suportat decat simptomele pe care le aveai inainte. Ajungi sa crezi ca mintea poate controla nu numai fiinta ta, dar si pe cele din jur, fara a tine seama de numerosii factori care vor interfera inevitabil cu ea. Legea atractiei, daca e luata prea in serios, te face sa te consideri un fel de zeu, iar cand realizezi ca nu ai aripi, suferi o cadere dureroasa de la mare inaltime.
             Atunci cand ne este bine, putem vizualiza viata noastra sub forma unei autostrazi. Mergem pe ea cu pasi grabiti, suntem deranjati de obstacolele care apar si care ne incetinesc drumul catre destinatie.  Pe masura ce inaintam insa, autostrada se transforma in drum pavat numai pe alocuri, cu numeroase intersectii, curbe, suisuri si coborasuri, iar destinatia se confunda cu linia orizontului.
             O ipostaza in care ajungi de multe ori este cea a unei intersectii psihologice, cand te afli intr-o incapacitate de a decide sa urmezi un drum sau altul. Simti ca viata iti va fi puternic influentata de alegerea luata, iti consumi intreaga energie pentru a lua decizia "corecta". In realitate nu exista o decizie "corecta", intrucat nu exista drumuri bune sau proaste. Fiecare loc catre care te conduce acel drum are lucruri pozitive si negative, asa ca multumirea ta va fi in mare parte aceeasi.
            Cea mai "nefericita" situatie in care poti ajunge este cea a unui drum infundat, cand trebuie sa o iei inapoi si sa apuci pe un altul. Ideea de a merge inapoi este de fiecare data deprimanta, se asociaza cu notiunile de "gresit" si "ratare". 
            Putem trece mai usor prin toate aceste drumuri si intersectii avand in minte si in suflet ideea ca viata nu te conduce catre nicaieri, si ca singurele lucruri palpabile sunt drumurile in sine, caci destinatia este una intunecata, cel putin in momentul asta, in care inca mai tragem aer in piept. 
            

              Unul din lucrurile pe care le detest si probabil ca le voi detesta pentru tot restul vietii il reprezinta o calitate romaneasca ridicata la rangul de necesitate: aceea de om descurcaret.
              Spiritul de om descurcaret se cultiva din frageda pruncie. Oamenii au observat ca e o calitate necesara unui trai romanesc lejer, astfel incat isi invata odraslele cum sa obtina lucrurile pe care le doresc. Deoarece calea cea dreapta este de cele mai multe ori lunga, sinuoasa si presarata cu diferite obstacole, parintii construiesc carari colaterale pentru copiii lor, lasand drumul principal celor mai fraieri. Avand un spirit de turma innascut, ceilalti parinti care vor vedea colateralele isi vor indrepta la randul lor copiii catre acestea, astfel incat aceste cai vor deveni in scurt timp suficient de batatorite incat sa se poata ridica la rangul de cai "drepte". Evident ca cei care urmeaza vor sunta calea principala cu mandrie, nonsalanta, cu bucuria imbecila a omului care a obtinut ceea ce isi dorea cu un minim de efort.
             Pe masura ce trece timpul nu incetez sa ma minunez de capacitatea oamenilor de a-si insusi lucruri care nu le apartin. Obiect, statut profesional, meserie...toate pot fi obtinute prin fel si fel de metode, majoritatea alegand colateralele despre care am vorbit. Am ajuns in punctul in care calea principala, obisnuita, de a ajunge la ele, este aleasa de o minoritate de oameni. Si o parte din acea minoritate o alege pentru ca nu are de ales. Paradoxal, tocmai aceasta categorie de oameni este cea in care pretentiile sunt maxime, care ar avea oricand o critica sau o acuzatie pentru orice persoana i-ar deranja in vreun fel.
             Oglinzile morale au fost intoarse pe dos, ca la mort! Nu ne mai pasa daca avem atributele necesare pentru a alege un drum sau altul, pentru a obtine o diploma, un statut, chiar si o imagine. Alergam orbeste catre scop pentru ca asa fac si ceilalti, din disperarea de a nu ramane in urma, de a nu ni se pune eticheta de "fraier". Dupa ce facem asta, ne credem deosebiti si ne uitam in jos la muritorii de rand, caci acum suntem "cineva", si nu se cade sa stam laolalta cu toate nimicurile.
             Ne-am creat niste etaloane pe care nimeni nu le mai pune sub semnul intrebarii. Femeile isi pun toate gene false, silicoane, chiloti din blugi, extensii si tocuri cat niste scari, alergand dupa un aspect pe care ele il considera deosebit. Toate il considera deosebit, si tocmai de-asta devine obisnuit. Se ingramadesc sa alerge pe acele carari batatorite si sa fie toate niste papusi, avand ulterior pretentia de a fi considerate "speciale". Ele stiu ca barbatilor le plac femeile cum le place si shaorma: cu de toate.
             Oamenii se ingramadesc sa devina sefi, sa ne conduca, fie ca au aptitudini de conducatori, fie ca nu.  Steaua succesului le straluceste sub nas, si fiecare crede ca e pentru el. Fara a se gandi la consecinte, mergand pe principiul "merge si asa", ei iau decizii, fac alegeri care le sunt favorabile, ignorand influenta pe care o exercita asupra unei multimi.
             Impinsi de parinti, elevii devin dornici de a intra in posesia unor diplome pe care nu le merita, pe care le vor purta in plasa ca penibilul de la Megastar, pe care nu le vor folosi niciodata nicaieri, decat in scop de etalare. Ele sunt numai trofee cumparate, dar ce conteaza ca sunt cumparate atat timp cat se afla in biblioteca de acasa, nu?
              Fiecare vrea sa fie cel mai bun. Asta ar fi un lucru pozitiv daca am actiona in scopul asta, fara a ne inconjura de calitati pe care nu le avem. Din pacate insa, nu numai ca ne dorim, ne si credem cei mai buni, fara a indeplini vreun criteriu care ne-ar indica asta. Ne urcam singuri pe un piedestal, si pe masura ce-l urcam, ne oferim o incredere de nezdruncinat in propria persoana. Oamenii cu exces de incredere in propria persoana nu sunt destepti decat in filme. In realitate, ei sunt cu adevarat periculosi. Crezand atat de mult in ei, in capacitatea de a judeca, iti dau senzatia ca nu pot gresi, iti ofera o siguranta falsa ca te poti lasa complet pe mana lor. Dar nu trebuie sa uitam ca orice om greseste, astfel incat sub grandomania lor se gaseste doar o iluzie pe care o vand interlocutorilor.
            Dam din coate, calcam pe cadavre, nu ne uitam in urma pe drumul nostru catre implinire. Sarim gardul la strandul cu intrare de 10 lei, intram primii in avion, in metrou, in magazinul cu reduceri, ne luam la bataie pentru o sarma oferita gratis, ne calcam in picioare pentru a saruta moaste-nu din credinta in Dumnezeu, ci dintr-o credinta mult mai puternica: aceea ca odata ce ti-ai intins secretiile salivare pe un craniu cu eticheta de "sfant", toate dorintele ti se vor implini.