Oana
                  Era odată ca niciodată un tânăr gurmand. Atât de mult îi plăcea carnea încât se gândi să vâneze el însuși animalele pe care le dorea în farfurie, pentru a fi sigur de proveniența cărnii. Singurul lucru care îi lipsea era o pușcă, iar aceasta era destul de greu de obținut. Dar viața îi aduse o surpriză plăcută: umblând aiurea prin curtea în care petrecuse copilăria, găsi în magazie vechiul arc al bunicului. "Puțin ruginit...", își spuse el, "...dar încă poate fi folosit". Un entuziasm nebun i se juca prin vene și îl împiedica să gândească limpede. Când se mai liniști, tânărul se puse pe treabă: porni la vânătoare într-o pădure înconjurată de ape. Nu se lăsă impresionat nici de susurul apei, nici de verdele ierbii, nici măcar de cântecele păsărești care îi sunau stereo în urechi. Un singur lucru căuta tânărul, iar acesta era carnea. Vânător înnăscut, el își formă repede un mecanism pe care îl folosea la fiecare plecare în pădure. Gesturile îi deveniră mecanice: ochea animalul, își lua poziția de atac, arunca săgeata. De cele mai multe ori nu reușea să provoace o lovitură mortală, astfel încât săgețile ajungeau haotic în diverse părți ale trupului, dar asta nu îl descuraja, căci pofta de carne îi aducea o răbdare nemărginită. Ajungând acasă, își prepara carnea și apoi o savura, de fiecare dată cu aceeași plăcere. Lucrul care îi displăcea lui cel mai mult era să scape de oase, dar își spunea că merită efortul pentru gustul neegalat al cărnii fragede. Timpul trecea, iar plăcerea tânărului creștea necontenit. Ca o ironie a sorții, abilitatea lui de a vâna scădea, pentru că însăși pasiunea lui pentru carne îi aduse o boală nemiloasă: guta. Într-una din zile, vânătorul își desfășura rutina pe terenul preferat. Piciorul bolnav nu-i dădea pace: degetul cel mare era umflat cu cristale de acid uric. Impulsionat de pasiunea sa carnivoră, reuși în cele din urmă să treacă peste durerea la limita suportabilității, iar soarta îi zâmbi atât de frumos, încât pentru o clipă crezu că a murit și că a ajuns în rai, direct în arca lui Noe: chiar în fața ochilor se aflau unele din animalele preferate: o antilopă și un țipar, numai bune de pus la cuptor, cu mirodenii. Ironia sorții se arătă din nou și inabilitatea de a prinde ceva devenea tot mai evidentă: nu reuși să prindă niciunul din cele două animale. Antilopa, temătoare, se ferea din calea săgeților ruginite, iar țiparul aluneca pe lângă ele. Tânărul nimeri în cele din urmă o porțiune din piciorul antilopei, dar lăcomia sa lua proporții halucinante, și acesta nu se putea mulțumi doar cu atât. Își dorea la fel de tare și țiparul, iar ochii îi sclipeau când își imagina cum va manca din țipar dimineața și din antilopă seara. "Desfrâu gastronomic"- își spunea el. Țiparul se dovedea însă atât de greu de prins, iar săgeata nu izbuti nici măcar să-l zgârie.
              Zilele treceau, boala avansa, tânărul revenea iar și iar în locul în care găsise cele două animale. Antilopa era oricum aproape prinsă, mai rămânea țiparul, care îi tot aluneca printre degete. Într-un moment suprem de comuniune, cele două ticluiră un plan prin care să prindă "hiena", așa cum o vedeau ele, însă planul fu dat peste cap de un dușman mult mai previzibil: guta. Tânărul fusese ucis de propria pasiune.
Oana
                 De-a lungul timpului, oamenii mai deștepți decât noi au inventat diferite metode pentru a ne conecta unii cu alții, toate având ca numitor comun chatul. Am început timizi cu niște întrebări simpliste,dar care, spre stupoarea mea, încă sunt folosite. Astăzi m-am gândit să fac un top al celor mai deosebite frânturi de conversații facebook-iene, și al stăpânilor acestora.
                 Locul 10: Misticul: cu toata bunăvoința ta, nu reușești să înțelegi mesajul pe care acest individ dorește să-l transmită, și asta nu din cauza ideilor înșirate, ci a felului în care cratimele, virgulele și alte amănunte apar ori în plus, ori în minus.
                 Locul 9: Orgoliosul: este cel care te adaugă pe facebook, tu îl accepți pentru că nu ai nimic împotriva unei împrieteniri virtuale, iar la scurt timp face un anunț important pe perete: " Curățenie în lista de prieteni! Cine nu a conversat niciodată cu mine va fi șters!"
                 Locul 8: Hărțuitorul inofensiv: este cel care te abordează de câte ori te vede pe chat, observă lipsa ta de feedback, și cu toate astea, continuă, gândind ca în reclama de la Hochland: "Dacă mă salută data viitoare?"
                 Locul 7: Bărbatul profund: acesta te întreabă cum ar arăta partenerul ideal, sigur fiind că e singurul care te-a întrebat vreodată asta, și că te va îndrăgosti ireversibil de el, odată ce îți va demonstra profunzimea spirituală, mai ales că, punând întrebarea, aproape că își lipește pe frunte eticheta cu "perfect".
                 Locul 6: Tipul de la matrimoniale:  găsești un mesaj în căsuță, de la o persoană pe care nu o ai în listă, formulat sub forma celor de la matrimoniale (omul a confundat ziarul cu facebook-ul). Individul din spate scrie așa: "Brunet 1.80m, corp atletic, ochi căprui, cu simțul umorului, sincer și tandru bla bla bla". E de-a dreptul jignitor să crezi că cineva o să creadă tot ce scrii tu acolo, și apoi, dacă a trebuit să recurgi la o astfel de reclamă pentru a-ți găsi o iubită, nu ne poți stârni decât milă, cu tot corpul tău atletic și cu toate celelalte calități de care dispui.
                 Locul 5: Pescarul:  el trimite acel mesaj nepersonalizat, de genul: "Bună, ești căsătorită? Vrei să mergi cu mine la o cafea? Care e numărul tău de telefon? Care e id-ul tău de mess?" tuturor fetelor pe care le are în listă sau în afara ei. El e pescarul de iubite, care știe că nu va putea să obțină o parteneră altfel decât aruncând plasa în oceanul cu femei. 
                   Locul 4 este ocupat de un funny-wannabe, frecvent întâlnit în zilele noastre. Omul face o glumă mediocră, care pe tine nu te amuză deloc. Observând lipsa emoticonului care moare de râs, tipul te acuză apoi de o lipsă totală a simțului umorului, căci ce poate fi mai amuzant decât ce spune el? Mai trist decât un om ne-amuzant nu poate fi decât un om ne-amuzant, dar care se crede amuzant, și care mai și afirmă că "adoră persoanele cu simțul umorului". Eu cred că simțul umorului ține și el cont de substrat, de niște experiențe de viață, de multe lucruri. Unii se amuză doar prin asocierea imbecilă de cuvinte, ca în jocul ăla din generală, intitulat "Nenea Nae face baie in copaie".
                   Locul 3: Admiratorul. Acesta afirmă așa: "Bună! Foarte frumoase pozele tale, mi-ar plăcea să ne cunoaștem!" Această introducere îmi pare aproape jignitoare. Din toate lucrurile pe care le postezi (melodii, gânduri, cărți, filme, educație), omul vede niște poze. Exact ca cei care cumpără o enciclopedie despre animale sau despre natură și se uită numai pe poze, fără să-i intereseze alte lucruri. Dacă ăsta a fost începutul unei conversații, poți fi sigur că există nenumărate alte persoane cu poze "drăguțe" care au fost abordate de același individ.
                   Locul 2: Glumețul. Cred că fiecare din noi s-a confruntat cu mega-întâlnita expresie: "Am glumit, măi!" Ea a fost de mult timp dezbrăcată de sensul propriu, și învelită în cuvintele nerostite "Ești un prost... nu te-ai prins că era doar o glumă!", folosite pe post de scut de apărare pentru cineva care anterior a vorbit aiuristic. Ai o conversație cu o persoană, la un moment dat ea îți așterne pe chat niște cuvinte al căror sens nu îl ințelegi...sau pe care le înțelegi separat, dar nu pricepi cum au aterizat ele în contextul vostru. Și dacă ar fi o glumă, nu înțelegi gluma. Timid și cu teama că virtual IQ-ul va scădea brusc în ochii interlocutorului, îl intrebi ce a vrut să spună. Pentru a se scuti de explicații pe care nu le poate oferi, pentru că nici el nu înțelege prea bine ce a vrut să spună, sau pur și simplu pentru că observă reticența ta, acesta afirmă: "Am glumit, măi!". De fapt nu e nici o glumă în spatele acestor cuvinte. Ele reprezintă un simplu fel de a încheia subiectul într-un mod în care fiecare interlocutor ar scăpa nepătat. Bine...cel care "nu înțelege gluma" e puțin pătat, dar asta o vede numai el.
                 Locul 1: Simțitul, care face o introducere în conversație de genul: "Bună, cf...deranjez?" Acest "deranjez" îmi provoacă o erupție maculo-eritematoasă pruriginoasă. Da, am alergie la el, și nici o Dexametazonă nu m-ar rezolva. În primul rând, felul impersonal în care e pusă întrebarea dă senzația că individul intră într-o sală de ședințe sau într-o bancă, în care i-ar fi cam jenă să pătrundă nepoftit, iar în al doilea rând, există o singură variantă de răspuns. Eu cred că acest "Deranjez?" e un fel de scuză, sau de modalitate de atenuare a pătrunderii bruște în conversație.
Oana
              Într-un timp relativ scurt (maxim o oră și jumătate) am trăit câteva paradoxuri care mi-au declanșat din nou pofta de a scrie: am fost victima unei călătorii cu autocarul, și oricât de banală s-ar arăta o asemenea călătorie, iată că am trait clipe de neuitat.
             Nici nu m-am așezat bine pe scaun, că o doamnă stilată și aranjată a încercat să pătrundă în automobil cu o geantă mare. Șoferul, pe care l-am etichetat de la prima vedere ca "dubios", și-a exprimat dorința ca geanta cea mare să ajungă în compartimentul pentru bagaje. Până aici, șoferul avea dreptate. Doamna a refuzat politicos efectuarea acestei acțiuni, sub pretextul că geanta conținea lucruri fragile. Numai de atât a fost nevoie pentru ca șoferul să sufere o decompensare nervoasă. În ochii lui, din acel moment doamna a meritat sa fie umilită vorbindu-i-se la per tu, și a devenit o nebună care ar trebui internată la Spitalul 9, deoarece își dorește să creeze propriile reguli de circulație cu autocarul. Am depășit cu toții acest moment de cumpănă într-un final, și ne-am vazut fiecare de treabă. Domnul șofer, trecând de supărare, chiar s-a gândit să ne excite timpanele cu niște Conectăr, gandind că toți suntem fani. Bietul cântăreț nu a apucat să ne spună mai mult de "mai dă-te-n dragostea mea", căci radio-ul s-a stricat. Șoferul a încercat fel și fel de manevre...conducerea autocarului era cea mai puțin importantă în momentul ăla. Încercările s-au dovedit zadarnice, iar Conectăr ne-a parasit definitiv. Am fost cu toții triști pentru o perioadă, dar eu una mi-am recăpătat starea de bine și am început să-l citesc pe Kafka. Pe măsură ce lecturam, mă identificam tot mai tare cu personajul lui, căci parcă se întamplau tot felul de absurdități. Nu reușeam să mă concentrez prea bine, întrucât îl tot vedeam pe domnul șofer că mai face câte o cruce. Citeam 5 randuri, se închina. Mai citeam încă 3, iar se închina. Inițial am crezut că a crescut considerabil numărul de biserici, lucru care nu m-ar mira deloc, având în vedere închiderea spitalelor. Lumea tot face comparația asta de ceva timp: bani puțini pentru spitale, bani mai mulți pentru biserici. Dar este cât se poate de logic dezechilibrul ăsta: mai puține spitale înseamnă mai mulți morți, și de aici necesitatea unui număr mai mare de biserici. Vecina mea de scaun se mai închina și ea din când în când, dar ea făcea o cruce cam la 10 cruci ale șoferului. Am tot cugetat și am ajuns la concluzia că omul suferea de sindrom Tourette. Așa cum unii pacienți scot diverse onomatopee, dau cu piciorul în scaun sau înjură într-un mod compulsiv, așa se închina domnul șofer la fiecare 2 minute. Ulterior mi-am dat seama că mai există o posibilitate, mult mai plauzibilă: bărbatul săvârșise nenumărate păcate pe care le-a recunoscut sub sutana preotului, iar acesta din urmă i-a sugerat să efectueze o pedeapsă în care să facă semnul crucii de 30 de ori pe oră. Dar ce nu face omul pentru a-și elibera sufletul de păcate și, deci, pentru a lasa loc săvârșirii unora noi?
              La coborâre, m-am gandit la sugestia lui pentru doamna cu geanta, cea de a merge la Spitalul 9. Voiam să-i sugerez să o acompanieze.
Oana
             Leșinați de căldură, după ingestia eșuată de suc calde și bere calde  (vezi link aicisa ), odată cu venirea vremurilor încinse, românii de sex masculin au început așa-numitul proces de "împerechere a românilor", fix ca ăștia din Piscani. Ca urmare a mutării întregii țări la gârla cu denumire pretențioasă, plajele noastre se găsesc într-o impotență funcțională, favorizată și de spiritul ultra-afacerist al celor care au venit cu oferte care mai de care mai tentante, ce se întrec în număr de stele numai virtual.
             Mânați mai mult de prețurile mari  decât de condițiile mici, tinerii au luat cu asalt litoralul bulgăresc, plini de entuziasm și de optimism în ceea ce privește procesul pentru care mergeau acolo, și anume împerecherea. Ca și în cazul animalelor mai puțin inteligente, aceștia sunt stimulați de hormoni care, în sezonul estival, le schimbă dorința în necesitate. De aceea, ei nu pot fi condamnați pentru atitudine sau pentru abordările nefericite pe care le folosesc în preajma femelelor. Faptul că alegerile se fac pe litoral nu trebuie sa uimească pe nimeni: unde ar putea ei sa vadă tot ce poate oferi o femeie, daca nu la plajă? Poate credeați că preselecțiile sunt ușoare, dar nu e chiar așa: pe lângă trupurile perfecte pe care le caută acești domni ei urmăresc și freza (extensiile fiind un must), și felul în care înoată, sau cum alunecă picătura de apă până în buric. Toate acestea sunt esențiale pentru alegerea unei femele alături de care vor trăi timp de o zi întreagă, și nu țin cont de burțile sau de cheliile proprii.
             Ajunși pe tărâmurile bulgărești, tinerii au suferit o dezamăgire inimaginabilă: plajele erau murdare, hotelurile de lux se aflau în vecinătatea unor terenuri rușinoase, cluburile sufereau de niste goliciuni cât ele de mari. Peste toate ar fi trecut,  cu oarecare tristețe în suflet, dacă o condiție esențială ar fi fost îndeplinită: prezența femelelor atrăgătoare. Acestea însă lipseau cu desăvârșire: la stânga femei urâte, la dreapta femei urîte: oriunde s-ar fi uitat, nici urmă de femeie frumoasă. Cu cine s-ar fi putut ei împerechea? Practic, veniseră degeaba. Nici mâncarea cea multă și ieftină nu a putut stinge flacăra disperării. Puși în fața acestei  absențe totale a femeilor frumoase, masculii s-au luat cu mâinile de capetele lor goale și au  fost nevoiți să recunoască faptul că în România măcar femeile erau frumoase, deci aveau cu cine se imperechea.  Numai două lucruri puteau face în această cumplită ipostază: ori se întorceau în România ( și de aici derivau alte 2 mici posibilități: să se conformeze și să aștepte următorul sezon al împerecherii, sau să mai cheltuiască o avere pe litoralul românesc), ori să se imperecheze între ei. Majoritatea au ales prima variantă și s-au năpustit asupra litoralului românesc, măcar pentru un weekend, timp în care au folosit toate armele necesare agățării unei femei frumoase: o mașină de lux împrumutată, tovărașia de scurtă durată a unui prieten înstărit, freza șmecherească (adică tuns 0 sub urechi), maiouri care oferă iluzia unor mușchi umflați. Dar chiar și așa, cu toate eforturile supraomenești depuse, a existat un număr semnificativ de masculi rămași neîmperecheați.
            Ce poate fi mai trist de atât? Păi, mai trist de atât, nu poate fi decât faptul că nu te deranjează să îți trăiești viața într-o superficialitate cumplită, într-o căutare continuă de  senzații ieftine care te fac fericit timp de câteva ore, ca pe un drogoman.
Oana
            O sursa constanta de nervi pe meleagurile noastre o reprezinta incapacitatea fiecaruia din noi de a trai in acelasi spatiu cu persoane necunoscute. Nu ma refer la un trai de lunga durata, ci la traiul ala de cateva minute, maxim ore, in prezenta unor oameni cu alte conceptii despre viata, alte idealuri, alte mentalitati. Noi, aflandu-ne sub forta unei tensiuni omniprezente, avem nevoie de triggeri minusculi pentru declansarea unor veritabile crize de furie. Instinctiv, pentru a impiedica o criza gigantica de nervi, ne manifestam cate putin la fiecare stimul.
            Cele mai  multe eliberari nervoase au loc in trafic, si cantitativ sunt direct proportionale cu densitatea populatiei. Astfel, masinile aflate simultan pe strada intra in niste conflicte inevitabile unele cu altele. Fiecare sofer este impiedicat de catre toti ceilalti sa ajunga mai repede la destinatie, si fiecare crede despre fiecare in parte ca celalalt greseste. Strazile sunt cele care aud cea mai mare parte din injuraturile varsate. In metrou, lumea se bate pe locuri ca si cand le-ar ocupa pentru tot restul vietii. Cu timpul, oamenii au dobandit o tehnica aparte: dupa ce au ochit un loc bun, se indreapta catre el in graba, cu mana in fata, pregatita sa arunce o geanta acolo pentru a-l ocupa, dar cu o privire relaxata, care ar spune : "Eh, eu oricum merg in directia aia, daca prind un loc nu ma deranjeaza sa-mi asez posteriorul pe el". Folosirea acestei tehnici e stimulata de principiul la fel de comun: "Lasa ca nu ma cunoaste nimeni  aici in metrou, deci pot sa fiu naturalo-grosolan". Pe acelasi principiu merg oamenii care folosesc metroul pe post de rulota personala, si intreprind acolo activitati domestice, cum ar fi cosmetizarea sau servirea micului dejun. Am crezut ca am halucinatii vizualizand in metrou o doamna care isi servea acolo micul dejun. Cu felia de paine pe geanta si cu branza in punga, doamna musca pofticioasa dintr-o rosie zemoasa, total indiferenta fata de parerile vecinilor. Noroc ca a trebuit sa cobor, caci probabil la statia urmatoare incepuse sa se spele pe cap. O alta tehnica folosita cu succes in metrou, dar care din pacate nu e accesibila tuturor, o reprezinta utilizarea burtii pe post de persoana. Cel mai bine, tehnica asta merge atunci cand metroul e plin si nu mai lasa loc niciunui calator. Norocosii cu burta (plina cu alimente si nu cu embrioni sau feti) isi folosesc acest accesoriu parazit pe post de persoana care ocupa un spatiu in care va patrunde ulterior stapanul. Nici in RATB lucrurile nu sunt mai fericite. Cred ca acei controlori-calai ar trebui sa aiba niste atributii in plus, ca si asa se plictisesc, si anume un fel de filtrare pentru transpiratie si jeg. Nu de alta, dar e suficient sa intre un singur transpirat acolo si sa-i bage pe toti ceilalti calatori in niste sincope olfactive.
              Un loc aparte il reprezinta calatoria cu avionul. Nu voi repeta ce am scris acolo, intrucat acele lucruri se desfasoara la fiecare drum. O sa va barfesc, insa, finalul interesant. Eram in curs de aterizare cand stewardesa ne indemna sa ramanem cu centurile cuplate si cu telefoanele inchise, dar nici ea nu avea vreo speranta ca lumea sa o asculte, caci vocea ii era acoperita tocmai de acele sunete de deschidere a telefoanelor si a centurilor de siguranta. Odata ajunsi pe sol, oamenii incep sa aplaude. Nu stiu ce scrie in codul bunelor maniere, nici daca se mentioneaza lucrul asta, dar personal mi se par o imbecilitate aplauzele astea. Practic, lumea il aplauda pe pilot ca nu ne-a omorat in timpul zborului, sau ca a reusit sa nu strice aeronava.  Inainte ca avionul sa opreasca, oamenii deja se ingramadisera pe culoar, cuprinsi de o febra a iesirii din avion ca dintr-o pestera in care fusesera captivi cateva ore. Nu mai dispuneau decat de instinctul de supravietuire, in rest toate simturile le erau amortite. Stand pe scaun si contempland aceasta scena vizuala, aud din spate niste voci pregnante: "Domnule, de ce vorbiti asa?" "Ca sun' jmecher, d-aia!" "Va rog sa vorbiti frumos, ca eu nu m-am luat de d-voastra!" "Taci fa nebuna dreacu si veze-ti de treaba ta!" 
            Pe langa mijloacele de transport, un alt loc in care te poti imbolnavi de nevroza il reprezinta supermarketul. Aici, ca si in alte situatii, putem regasi disperarea sub diverse forme: unele persoane, suferind de o incapacitate de a lua decizii, isi trag dupa ele toate rudele de gradul I, in speranta ca, impreuna, vor depasi momente dificile precum alegerea unei paini cu secara, alba sau neagra. Dupa ce reusesti sa te strecori prin multimea purtand acelasi nume, ajungi la un alt obstacol: un carut lasat in mijlocul drumului de catre un stapan care a mers la raft sa citeasca etichetele tuturor produselor. Inca un hop depasit, inca o mini-explozie de nervi, si ajungi la raionul cu legume. Incerci si tu sa alegi niste rosii, dar te impiedici din nou de acelasi lucru: carutul! Spre deosebire de cealalalta categorie de cumparatori care il lasa in drum, aceasta isi tine carutul ca pe un frate siamez: nu se desparte de el nicaieri, cel mai probabil din teama ca produsele neplatite vor fi furate.
            Toate lucrurile astea ne imbolnavesc incet, dar sigur, de nervi. De-asta zic eu ca ar trebui ca cineva sa scrie niste reguli pentru o convietuire armonioasa in aglomeratie.