Stiri despre copii abandonati, persoane seropozitive, avorturi, auzim in fiecare zi. Tocmai pentru ca le auzim atat de des, le ascultam mai putin. Nu te sensibilizeaza niciunul din aceste subiecte daca nu ajungi sa ai un contact mai apropiat cu ele.
           Pe internet circula de ceva timp un poster care descurajeaza avortul, si nu pot sa nu imi exprim parerea vis a vis de acest subiect controversat. Motivele induse, referitoare la sufletul embrionului, sunt cat de cat plauzibile, dar pentru cei care nu si-au imaginat vreodata asta, in anumite cazuri avortul este cea mai buna alegere! Cum poti sa o lasi pe o fetita de 13 ani sa nasca, in conditiile in care nici ea insasi nu s-a lamurit in legatura cu viata? Cum va ingriji ea acel copil, ce educatie ii poate oferi, cum isi va continua ea insasi dezvoltarea? Atat pentru copilul cel mare cat si pentru copilul cel mic, avortul este mai potrivit in circumstantele date. Aceeasi discutie se poate purta in conditiile in care mama afla ca are un copil malformat. Ultra-credinciosii vor spune ca orice suflet merita sa traiasca, dar oare ei s-au gandit cum va trai acel copil? Cum se va insera el in societate, cu retardul lui mental care nu ii va permite nici macar sa mearga sa cumpere paine? Cum va fi vazut la scoala de colegii lui, sau de oamenii de pe strada? Daca spiritul acelui copil si-ar putea exprima parerea, eu cred ca si-ar dori sa evite o viata plina de suferinta. Am vazut acum ceva timp intr-un serial medical un pasaj care m-a pus pe ganduri. Era vorba de un copil care se nascuse cu niste malformatii ale mainilor, cu degetele lipite. Se punea problema daca parintii ar trebui sa il opereze in primii ani de viata si sa-l supuna suferintei fizice provocate de multiplele interventii chirurgicale, sau sa-l lase asa pana cand va fi in capacitatea de a face propriile alegeri si de a indura durerea. Poate ca persoanele care sunt impotriva avortului ar opta pentru a doua varianta, dorind sa evite suferinta fizica a copilului. Eu cred insa, ca orice adult si-ar dori sa fi fost operat cel mai precoce cu putinta, evitand calvarul psihic pe care il atrage o astfel de conditie medicala. Un copil care trece prin marginalizare, batjocura, respingere provocate de cei de o varsta cu el, probabil va avea sechele si in ipostaza de adult, pentru ca el trece prin aceste stari chiar in perioada in care se dezvolta cel mai mult, si cu siguranta ii vor amprenta personalitatea. Zi de zi ma confrunt cu un caz care ma emotioneaza: un nou-nascut cu fenotip de sindrom Down isi duce traiul pe sectia de prematuri; are facies specific de sindrom Down si malformatii cardiace, iar mama, care il viziteaza, nu intelege nicidecum situatia copilului sau; stie ca nou-nascutul sufera de o boala, dar pentru ea sindromul Down, rosul in gat, infectia HIV, intra in aceeasi categorie. Ea nu e pregatita sa ingrijeasca un astfel de copil, si nu imi este greu sa imi imaginez ce se va intampla cu el cand va depasi etapa de "copil dragalas". Vine ziua in care el va ramane in urma la scoala, nu va reusi sa invete mai mult decat 3 versuri, nu va putea face conexiuni logice, nu va sti sa faca nimic in viata lui care sa il faca fericit, iar parintii isi vor pierde rabdarea cu el. Caci oricat de bun parinte ai fi, un astfel de copil te epuizeaza fizic si psihic. E adevarat ca exista si cazuri mai fericite de downieni, care reusesc sa isi construiasca o viata cat de cat armonioasa, dar ele sunt exceptii. Atunci cand mama cunoaste din timpul sarcinii ca exista un risc mare ca fatul sa aiba aceasta trisomie, nu se poate spune care va fi gradul afectarii neurologice, cardiace sau renale.
              Pe langa cazurile de mame foarte tinere si de feti cu malformatii congenitale, mai exista si cazurile atat de simple ale mamelor care nu isi pot asuma raspunderea cresterii si ingrijirii copiilor. Primul copil abandonat pe care l-am vazut era, din fericire, aparent sanatos. Putem spune ca sansele lui sunt destul de bune...poate fi adoptat de o familie, dar, cel mai probabil, va ajunge intr-un centru social sau pe strazi. Mama sa era studenta si nu avea timp sa se ocupe de el, asa ca l-a abandonat. Unul dintre cazurile care ma va bantui, probabil, pana la batranete, este cel al unui copil nascut in RATB! Mama, lipsita de orice fel de grija, se afla din fericire intr-un RATB care trecea pe langa Maternitate, astfel incat copilul a fost livrat in conditii sigure, chiar daca provenea dintr-o sarcina neinvestigata. Dupa nastere, insa, copilului i s-a marit progresiv capul, a fost banuit a suferi de un sindrom genetic, abdomenul i s-a marit si el, iar fontanela anterioara era gigantica! 8/6 cm... cand am citit in foaia de observatie am crezut ca cineva a scris din greseala aceste dimensiuni in loc de 1.8/1.6 cm. Practic, copilul avea o zona in cap unde aproape ca ii puteai palpa creierul. Durerea pe care o simti vazand un astfel de copil este cu atat mai mare cu cat te gandesti ca el nu realizeaza gravitatea situatiei. E ca si cand ai urmari cum o cladire se prabuseste peste un om care doarme: el nu stie, tu nu poti face nimic pentru el. Au urmat cazurile copiilor proveniti din mame seropozitive. Este o realitate despre care multi nu au habar: in tara noastra exista o epidemie HIV-SIDA! Paradoxal, femeile infectate HIV par mai fertile decat oricare alta categorie de femei. Astfel incat, saptamanal apar copii noi ale acestor femei. De multe ori e vorba, bineinteles, de mame care traiesc intre droguri, indiferenta, encefalopatie. E mult, mult mai trist sa vezi acei copii abandonati decat un avort. Cu atat mai mult cu cat, nimeni nu si-ar asuma raspunderea ingrijirii unui seropozitiv. Toti parem sa empatizam cu aceste cazuri, ni se rup inimile vazand copilasii, cu ochii lor mari, care inca nu stiu ce suferinta vor avea in aceasta viata, dar cine i-ar lua acasa pentru a face din ei niste oameni? Nici dupa nasterea primului copil aceste femei nu sunt trezite la realitate, lucru dovedit de faptul ca ajung pe sectia de infectioase cate 3-4 copii provenind din aceeasi mama. Ne-am confruntat intr-o zi cu, cazul unei doamne care nascuse 4 copii; pentru ca seropozitivii primesc din partea statului un ajutor financiar lunar care depaseste salariul meu de medic rezident, aceasta doamna traia impreuna cu sotul si cu cei 4 copii din acel ajutor. Nimeni nu muncea in casa, astfel incat femeia poate chiar avea o bucurie sadica si naiva in acelasi timp in privinta bolii ei. Pe aceeasi sectie ajung copii din mame care pe langa HIV, sufera si de alte boli care ii compromit neurologic inca din primele zile de viata, cum ar fi sifilisul congenital.
             Bineinteles ca cea mai buna metoda de a evita aceste situatii o reprezinta folosirea metodelor contraceptive, care sunt, pana si ele, contestate de Biserica. Dar daca ai sarit de aceasta etapa si ai ramas totusi insarcinata, dar nu esti pregatita sub nicio forma de ingrijirea unui copil, care este alegerea cea mai potrivita? Da, avortul este un pacat, un gest oribil si o trauma, atat pentru femeie cat si pentru embrion.  Femeia care avorteaza este o criminala! Si totusi, cred ca o astfel de "crima" este o alegere buna, in detrimentul unei vieti in care sansele ti s-au taiat de la bun inceput.

            In stagiile din facultate domnii doctori care au avut rolul de mentori ne-au avertizat in legatura cu diferite obstacole pe care le-am putea intampina in drumul nostru de medici. Ne-am mirat si ne-am amuzat in acelasi timp de parinti care si-au tratat copiii bolnavi de otita introducandu-le supozitoare in urechi (pe principiul "Nurofen actioneaza direct la locul durerii"- il doare urechea, atunci bagi supozitorul cu Nurofen in ureche) sau de paciente care au inghitit ovule-acestea din urma i-au venit de hac candidozei, si-au pus ambitia si chiar daca nu au reusit din prima, au luat un pahar de apa si nu s-au lasat pana nu au inghitit ovulul.
            Sunt inca la inceput de drum, dar nu e nevoie de mult timp pentru a acumula intamplari de povestit nepotilor la gura sobei. Au mai trecut cateva saptamani de la anamneza esuata si urechile mi-au fost delectate cu alte lucruri originale.
            Sa vorbim intai despre o fetita de varsta neprecizata, care a ajuns in garda noastra pentru o problema medicala care nu se rezolvase. Fetita avea diferite bilete de externare din diferite spitale unde pacienta figura ca avand diferite varste, desi internarile avusesera loc in decurs de o luna. Colega mea o intreaba pe mama copilului: "Mai mama, cand ai nascut copilul asta? Ca vad aici ca are ba 7 luni, ba 11, ba 1 an". Raspunsul mamei a fost la obiect: "Ei doamna, dar eu mai stiu cand am nascut-o? Eu nu stiu carte ca sa pot sa-mi dau cu seama". Fratele mamei, un intelectual care se arata a fi responsabil si dornic de a ne arata cata medicina cunoaste, ne spune, foarte serios, ca fetita, printre altele, "A suferit si de scabie!"
           Sa trecem la urmatoarea doamna, care s-a internat in spital cu scopul de a naste. Am ajuns la dansa cu foaia de anamneza in fata, pentru completarea campurilor obligatorii cu informatii despre ea, si cu ecusonul de medic pediatru atarnat la gat. Ca sa nu o ingrijorez pe viitoarea mamica si sa-i precipit nasterea, am anuntat-o ca am o serie de intrebari care se pun de rutina tuturor viitoarelor mamici, si ca daca nu o deranjeaza, as vrea sa-mi raspunda catorva intrebari. Dragalasenia mea a fost totusi exagerata, pentru ca doamna imi raspunde: "Mda... sa vad daca ma pot concentra pe mai multe lucruri, ca trebuie sa trimit si un SMS!" Am inghitit in sec si am lasat-o pe doamna sa trimita SOS-ul, apoi am continuat. Am aflat ca are 8 clase, lucru care ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri, dar eu, incapatanata din fire, am intrebat: "Sarcina actuala a fost obtinuta prin fertilizare in vitro?" Auzind intrebarea, faciesul doamnei s-a schimonosit in feluri inimaginabile, si mi-a raspuns intrigata: "Prin ce?!?!" Mi-a parut rau ulterior, pentru ca dansa s-a simtit prost crezand ca o acuz de exhibitionism cand de fapt ea se iubise cu al sau concubin numai sub asternuturi.
          Ultimul apartinator la care ma voi referi este mama unui copil care necesita internare. Doamna era prea doamna ca sa accepte conditiile din spital, ea fiind o intelectuala de clasa, si care nu s-ar fi pretat la umilinta de a-si interna copilul intr-un spital de stat. Motiv pentru care a semnat pe foaia de observatie: "Mi sa explicat riscurile si refuz internarea contrar avizului medical".
          Nu as vrea sa fiu rea. Incerc sa imi imaginez sentimentele pe care le are un parinte atunci cand copilul sau nu este bine. Dar nu trebuie sa uitam sa ne uitam in oglinda inainte de a critica. Deci, in conditiile in care ei  nu au prea mult habar despre aceasta viata, mi-ar placea sa inlocuiasca putin aroganta cu umilinta.

                Nu voiam sa deschid cutia Pandorei si sa imi exprim parerea despre propaganda anti-medici care se desfasoara acum in toata tara, dar m-am suparat cumplit, asa ca o voi face!
                Aud astazi la nenoro-stiri  cum ca o tanara vrea sa dea in judecata medicul din cauza caruia a suferit, in timpul unei apendicectomii, arsuri pe toracele posterior, deoarece s-a folosit iod in loc de betadina. A cui este vina pentru faptul ca s-a folosit iod in loc de betadina? Oare ar trebui ca medicul sa vina cu betadina de acasa pentru fiecare pacient in parte? Daca i s-ar fi dat acesteia  reteta  ca sa isi ia singura betadina ar fi aparut a doua zi la tv sub pretextul ca medicii si-au batut joc de ea si au pus-o sa-si cumpere medicamente in conditiile in care era internata. Pentru arsura suferita, tanara cere despagubiri de 200 000 euro! Draga domnisoara, crezi ca cei 200 000 iti vor repara pielea? Crezi ca vei fi fericita cu 200 000 euro in buzunar si cu medicul dupa gratii? Pe ce criterii ai ales tu aceasta suma? O sa-ti cumperi un sot care va inchide ochii in fata ranii de pe spate? In plus...cand vei fi avut tu in toata viata ta ocazia sa castigi 200 000 euro? As baga mana in foc ca intre posibilitatea de a-ti vindeca rana complet si varianta banilor, tu ai alege banii! E mult mai usor sa arati cu degetul catre cineva, sa gasesti vinovati care sa te imbogateasca, decat sa muncesti pentru banii aia! Suna macabru, dar am ajuns sa cred ca o faceti intentionat! Asteptati ocazia potrivita ca sa aruncati repede cu acuzatii de malpraxis. Una-doua, malpraxis.. medicul a gresit, medicul nu a stiut, medicul a uitat...Aveti voi idee ce inseamna toata medicina? Cativa ani in urma, am auzit pe un canal tv o mica parte dintr-un dialog intre o doamna doctor destul de renumita si o pseudo-vedeta de la noi. Pseudo-vedeta spunea: "Sunt atatea cazuri de malpraxis incat nu poate fi o coincidenta.." Doamna doctor: "Aveti impresia ca sunt multe pentru ca nu le raportati la cazurile fericite. Despre situatiile rezolvate cu succes de ce nu vorbeste nimeni?" Pseudo-vedeta: "Pentru ca asa trebuie sa se intample". Raspunsul doamnei doctor a fost: "Asa CREDETI dumneavoastra ca trebuie sa se intample!". Am impresia ca oamenii ne vad ca pe niste datori.. odata ce au ajuns la medic, acesta e dator sa-i salveze viata. Dar ei uita ca medicina nu este o stiinta exacta, iar medicul nu e Dumnezeu. E necesara o colaborare intre medic si pacient, bazata pe incredere!
               Sunteti pregatiti de atac de cand puneti piciorul in spital, parca asteptati ca medicul sa faca ceva gresit ca sa cereti despagubiri. Sub ochii vostri niciun act medical, de niciun fel, nu e satisfacator. Daca medicul se poarta frumos aveti impresia ca nu stie... daca e serios credeti ca vrea spaga...daca e tanar spuneti ca nu are experienta, daca e in varsta nu are rabdare. Sunteti imposibil de multumit, si asta are consecinte si asupra vindecarii. Complianta la tratament scade odata cu increderea. Incerc sa inteleg prin ce treceti si voi, dar faptul ca va plangeti de conditiile din spital, asta chiar nu pot intelege. Cine este de vina pentru faptul ca nu sunt locuri suficiente in spitale, ca nu sunt bani de betadina, ca farmacia spitalului duce lipsa de multe medicamente?
                Intr-una din garzile din spital, o mamica m-a amenintat ca "imi trage o reclamatie de nu ma vad" pentru ca nu dorea sa-si aseze copilul "pe musamaua asta jegoasa" si pentru ca am avut pretentia ca ea sa dezbrace copilul ca sa-l pot consulta. In zorii unei dimineti a venit un pacient de cativa ani a carui mama prinsese in flagrant intr-una din gaurile copilului cativa oxiuri. I-am prescris un antiparazitar pacientului, dar reactia mamei a fost urmatoarea: "Mda...am venit degeaba la spital". Ma intreb care ar fi fost conduita terapeutica pe care o dorea doamna. Am vazut si pacienti care si-au manifestat dorinta de a ne duela inafara spitalului, ca sa nu deranjam alti pacienti, pe motiv ca al lor copil nu este un cobai, el necesitand consultatiile unor oameni de vaza, nu al nimicurilor care se gasesc in Camera de Garda.
               Suntem saraci, si vom fi asa mult timp de acum inainte. Trebuie sa ne obisnuim cu ideea si sa nu mai aruncam cu reclamatii in stanga si in dreapta. Trebuie sa colaboram daca vrem ca lucrurile sa mearga bine, sa ascultam inainte sa  judecam, sa construim in loc sa distrugem!

             Au fost destule perle medicale care mi-au gadilat urechile de-a lungul timpului. Am vazut pacienti care aveau "colecisterolul crescut", altii care aveau "transaminantii" mariti, doamne care sufereau de "stropoloza osoasa", alte doamne care "prin cadere in beci au facut tuberculoza osoasa", domni care simteau ca "scot flacari pe ochi".
            Astazi, insa, mi-a fost dat sa aud o perla complexa, abstracta, sau mai bine zis, o succesiune de perle, un sirag intreg:  intrand in salon, am intrebat-o pe mama copilului ce s-a intamplat cu acesta. Am aflat ca a avut numeroase scaune cu "musicutatzi", dupa care am inceput examenul clinic al pacientului. Ajungand la palparea abdominala, doamna ma intreaba: " Domnisoara doctor... va vad asa mai atragatoare.. poate imi explicati si mie, ca eu nu stiu politica.. ce-i faceti la burta?" I-am explicat mamicii politica enterocolitei, dupa care aceasta si-a exprimat parerea conform careia sunt foarte tanara. I-am spus ca foarte tanara nu sunt, caci totusi am trecut de adolescenta, si, curioasa, am intrebat-o cam cati ani crede ca am. Raspunsul a fost de-a dreptul stupefiant: "pai sa aveti vreo 37-38". Fata mea a suferit multiple grimase, nehotarandu-se daca sa planga sau sa rada la adaugarea celor 11 ani.  Dupa momentul de soc, insa, am avut o revelatie: daca doamna considera ca la varsta de 37-38 de ani as fi foarte tanara, care crede dansa ca este speranta de viata in tara noastra? 

             Imi amintesc cu oarecare nostalgie de facultate, si in special de primii pasi in spital, la inceputul anilor "clinici", cand am avut primele contacte directe cu pacientii si am inceput sa vedem teoria aplicata pe romanii nostri internati. Faceam semiologie la Sf. Ioan, care e la capatul Bucurestiului. Cred ca ma trezeam pe la 5 dimineata ca sa fim acolo la 8, pentru ca daca ajungeam la 08:01 luam absenta, ceea ce s-a si intamplat o data. Eu si A.B. trageam una de alta ( mai mult eu de ea) ca sa ajungem la timp intr-un loc de unde ne lua cu masina A.C. Odata ajunse in masina lui A.C. ascultam Vama Veche, Metallica, King Diamond. Ca un oximoron, sunetele astea ieseau din niste boxe in forma de porci verzi si roz pe care A.C. le primise de Craciun. Odata ajunsi la spital ne desparteam de A.B., care era in alta grupa, si ne indreptam cu pasi mari si grei spre salonul 403. Stetoscoapele ne atarnau la gat, desi, dupa un timp, le-am mutat locul in buzunare, pentru ca profesorul nostru considera o aroganta purtarea lor la gat.
             In prima noastra zi acolo, intrand in salon, ne uitam la pacienti, si pacientii la noi, pentru ca nu ne familiarizaseram  cu tehnicile de abordare. Ne-am gandit cum sa ne impartim paturile, pentru ca eram mai multi studenti decat paturi ocupate, iar eu, impreuna cu A.D., ne-am ales, inspirati fiind, ultimul pat pe stanga, pe care zacea o doamna in varsta de vreo 65 de ani. Ne-am inarmat cu putere de afirmare, curaj, rabdare, si ne-am indreptat hotarati catre dansa pentru efectuarea anamnezei. Ajunsi in fata pacientei, am inceput cu intrebari usoare, de incalzire, de genul numelui si varstei. Doamna, insa, ne-a facut praf pe amandoi...ce nume si ce varsta... a inceput sa ne interogheze ea pe noi despre subclavii si alte elemente anatomice. Ce sa mai.. doamna ne-a dat jos armura dintr-o singura miscare.. Ne-am imprietenit apoi cu doamna G, si ne-a povestit cum tatal ei a fost impuscat in fata casei, cum ea s-a angajat in armata, a cazut de pe tanc si si-a tasat coloana vertebrala. La spital venise pentru un episod de BPOC, care nu avea legatura cu toate intamplarile astea gratioase din viata ei.
            A doua zi, doamna G. m-a chemat discret la dansa si mi-a sugerat sa nu mai port "cercei din astia mari". L-a sfatuit si pe A.C. (care era la patul de vis a vis, ocupat sa afle cati "sori si frati" are o alta pacienta), sa isi tunda parul, care pentru gusturile dansei, era prea lung.
           Asa ne-a ramas tuturor in minte doamna G., prima pacienta pe care am consultat-o, si de care ne-ar fi teama si acum, in ipostaza de medici.