Stiri despre copii abandonati, persoane seropozitive, avorturi, auzim in fiecare zi. Tocmai pentru ca le auzim atat de des, le ascultam mai putin. Nu te sensibilizeaza niciunul din aceste subiecte daca nu ajungi sa ai un contact mai apropiat cu ele.
Pe internet circula de ceva timp un poster care descurajeaza avortul, si nu pot sa nu imi exprim parerea vis a vis de acest subiect controversat. Motivele induse, referitoare la sufletul embrionului, sunt cat de cat plauzibile, dar pentru cei care nu si-au imaginat vreodata asta, in anumite cazuri avortul este cea mai buna alegere! Cum poti sa o lasi pe o fetita de 13 ani sa nasca, in conditiile in care nici ea insasi nu s-a lamurit in legatura cu viata? Cum va ingriji ea acel copil, ce educatie ii poate oferi, cum isi va continua ea insasi dezvoltarea? Atat pentru copilul cel mare cat si pentru copilul cel mic, avortul este mai potrivit in circumstantele date. Aceeasi discutie se poate purta in conditiile in care mama afla ca are un copil malformat. Ultra-credinciosii vor spune ca orice suflet merita sa traiasca, dar oare ei s-au gandit cum va trai acel copil? Cum se va insera el in societate, cu retardul lui mental care nu ii va permite nici macar sa mearga sa cumpere paine? Cum va fi vazut la scoala de colegii lui, sau de oamenii de pe strada? Daca spiritul acelui copil si-ar putea exprima parerea, eu cred ca si-ar dori sa evite o viata plina de suferinta. Am vazut acum ceva timp intr-un serial medical un pasaj care m-a pus pe ganduri. Era vorba de un copil care se nascuse cu niste malformatii ale mainilor, cu degetele lipite. Se punea problema daca parintii ar trebui sa il opereze in primii ani de viata si sa-l supuna suferintei fizice provocate de multiplele interventii chirurgicale, sau sa-l lase asa pana cand va fi in capacitatea de a face propriile alegeri si de a indura durerea. Poate ca persoanele care sunt impotriva avortului ar opta pentru a doua varianta, dorind sa evite suferinta fizica a copilului. Eu cred insa, ca orice adult si-ar dori sa fi fost operat cel mai precoce cu putinta, evitand calvarul psihic pe care il atrage o astfel de conditie medicala. Un copil care trece prin marginalizare, batjocura, respingere provocate de cei de o varsta cu el, probabil va avea sechele si in ipostaza de adult, pentru ca el trece prin aceste stari chiar in perioada in care se dezvolta cel mai mult, si cu siguranta ii vor amprenta personalitatea. Zi de zi ma confrunt cu un caz care ma emotioneaza: un nou-nascut cu fenotip de sindrom Down isi duce traiul pe sectia de prematuri; are facies specific de sindrom Down si malformatii cardiace, iar mama, care il viziteaza, nu intelege nicidecum situatia copilului sau; stie ca nou-nascutul sufera de o boala, dar pentru ea sindromul Down, rosul in gat, infectia HIV, intra in aceeasi categorie. Ea nu e pregatita sa ingrijeasca un astfel de copil, si nu imi este greu sa imi imaginez ce se va intampla cu el cand va depasi etapa de "copil dragalas". Vine ziua in care el va ramane in urma la scoala, nu va reusi sa invete mai mult decat 3 versuri, nu va putea face conexiuni logice, nu va sti sa faca nimic in viata lui care sa il faca fericit, iar parintii isi vor pierde rabdarea cu el. Caci oricat de bun parinte ai fi, un astfel de copil te epuizeaza fizic si psihic. E adevarat ca exista si cazuri mai fericite de downieni, care reusesc sa isi construiasca o viata cat de cat armonioasa, dar ele sunt exceptii. Atunci cand mama cunoaste din timpul sarcinii ca exista un risc mare ca fatul sa aiba aceasta trisomie, nu se poate spune care va fi gradul afectarii neurologice, cardiace sau renale.
Pe langa cazurile de mame foarte tinere si de feti cu malformatii congenitale, mai exista si cazurile atat de simple ale mamelor care nu isi pot asuma raspunderea cresterii si ingrijirii copiilor. Primul copil abandonat pe care l-am vazut era, din fericire, aparent sanatos. Putem spune ca sansele lui sunt destul de bune...poate fi adoptat de o familie, dar, cel mai probabil, va ajunge intr-un centru social sau pe strazi. Mama sa era studenta si nu avea timp sa se ocupe de el, asa ca l-a abandonat. Unul dintre cazurile care ma va bantui, probabil, pana la batranete, este cel al unui copil nascut in RATB! Mama, lipsita de orice fel de grija, se afla din fericire intr-un RATB care trecea pe langa Maternitate, astfel incat copilul a fost livrat in conditii sigure, chiar daca provenea dintr-o sarcina neinvestigata. Dupa nastere, insa, copilului i s-a marit progresiv capul, a fost banuit a suferi de un sindrom genetic, abdomenul i s-a marit si el, iar fontanela anterioara era gigantica! 8/6 cm... cand am citit in foaia de observatie am crezut ca cineva a scris din greseala aceste dimensiuni in loc de 1.8/1.6 cm. Practic, copilul avea o zona in cap unde aproape ca ii puteai palpa creierul. Durerea pe care o simti vazand un astfel de copil este cu atat mai mare cu cat te gandesti ca el nu realizeaza gravitatea situatiei. E ca si cand ai urmari cum o cladire se prabuseste peste un om care doarme: el nu stie, tu nu poti face nimic pentru el. Au urmat cazurile copiilor proveniti din mame seropozitive. Este o realitate despre care multi nu au habar: in tara noastra exista o epidemie HIV-SIDA! Paradoxal, femeile infectate HIV par mai fertile decat oricare alta categorie de femei. Astfel incat, saptamanal apar copii noi ale acestor femei. De multe ori e vorba, bineinteles, de mame care traiesc intre droguri, indiferenta, encefalopatie. E mult, mult mai trist sa vezi acei copii abandonati decat un avort. Cu atat mai mult cu cat, nimeni nu si-ar asuma raspunderea ingrijirii unui seropozitiv. Toti parem sa empatizam cu aceste cazuri, ni se rup inimile vazand copilasii, cu ochii lor mari, care inca nu stiu ce suferinta vor avea in aceasta viata, dar cine i-ar lua acasa pentru a face din ei niste oameni? Nici dupa nasterea primului copil aceste femei nu sunt trezite la realitate, lucru dovedit de faptul ca ajung pe sectia de infectioase cate 3-4 copii provenind din aceeasi mama. Ne-am confruntat intr-o zi cu, cazul unei doamne care nascuse 4 copii; pentru ca seropozitivii primesc din partea statului un ajutor financiar lunar care depaseste salariul meu de medic rezident, aceasta doamna traia impreuna cu sotul si cu cei 4 copii din acel ajutor. Nimeni nu muncea in casa, astfel incat femeia poate chiar avea o bucurie sadica si naiva in acelasi timp in privinta bolii ei. Pe aceeasi sectie ajung copii din mame care pe langa HIV, sufera si de alte boli care ii compromit neurologic inca din primele zile de viata, cum ar fi sifilisul congenital.
Bineinteles ca cea mai buna metoda de a evita aceste situatii o reprezinta folosirea metodelor contraceptive, care sunt, pana si ele, contestate de Biserica. Dar daca ai sarit de aceasta etapa si ai ramas totusi insarcinata, dar nu esti pregatita sub nicio forma de ingrijirea unui copil, care este alegerea cea mai potrivita? Da, avortul este un pacat, un gest oribil si o trauma, atat pentru femeie cat si pentru embrion. Femeia care avorteaza este o criminala! Si totusi, cred ca o astfel de "crima" este o alegere buna, in detrimentul unei vieti in care sansele ti s-au taiat de la bun inceput.
Pe internet circula de ceva timp un poster care descurajeaza avortul, si nu pot sa nu imi exprim parerea vis a vis de acest subiect controversat. Motivele induse, referitoare la sufletul embrionului, sunt cat de cat plauzibile, dar pentru cei care nu si-au imaginat vreodata asta, in anumite cazuri avortul este cea mai buna alegere! Cum poti sa o lasi pe o fetita de 13 ani sa nasca, in conditiile in care nici ea insasi nu s-a lamurit in legatura cu viata? Cum va ingriji ea acel copil, ce educatie ii poate oferi, cum isi va continua ea insasi dezvoltarea? Atat pentru copilul cel mare cat si pentru copilul cel mic, avortul este mai potrivit in circumstantele date. Aceeasi discutie se poate purta in conditiile in care mama afla ca are un copil malformat. Ultra-credinciosii vor spune ca orice suflet merita sa traiasca, dar oare ei s-au gandit cum va trai acel copil? Cum se va insera el in societate, cu retardul lui mental care nu ii va permite nici macar sa mearga sa cumpere paine? Cum va fi vazut la scoala de colegii lui, sau de oamenii de pe strada? Daca spiritul acelui copil si-ar putea exprima parerea, eu cred ca si-ar dori sa evite o viata plina de suferinta. Am vazut acum ceva timp intr-un serial medical un pasaj care m-a pus pe ganduri. Era vorba de un copil care se nascuse cu niste malformatii ale mainilor, cu degetele lipite. Se punea problema daca parintii ar trebui sa il opereze in primii ani de viata si sa-l supuna suferintei fizice provocate de multiplele interventii chirurgicale, sau sa-l lase asa pana cand va fi in capacitatea de a face propriile alegeri si de a indura durerea. Poate ca persoanele care sunt impotriva avortului ar opta pentru a doua varianta, dorind sa evite suferinta fizica a copilului. Eu cred insa, ca orice adult si-ar dori sa fi fost operat cel mai precoce cu putinta, evitand calvarul psihic pe care il atrage o astfel de conditie medicala. Un copil care trece prin marginalizare, batjocura, respingere provocate de cei de o varsta cu el, probabil va avea sechele si in ipostaza de adult, pentru ca el trece prin aceste stari chiar in perioada in care se dezvolta cel mai mult, si cu siguranta ii vor amprenta personalitatea. Zi de zi ma confrunt cu un caz care ma emotioneaza: un nou-nascut cu fenotip de sindrom Down isi duce traiul pe sectia de prematuri; are facies specific de sindrom Down si malformatii cardiace, iar mama, care il viziteaza, nu intelege nicidecum situatia copilului sau; stie ca nou-nascutul sufera de o boala, dar pentru ea sindromul Down, rosul in gat, infectia HIV, intra in aceeasi categorie. Ea nu e pregatita sa ingrijeasca un astfel de copil, si nu imi este greu sa imi imaginez ce se va intampla cu el cand va depasi etapa de "copil dragalas". Vine ziua in care el va ramane in urma la scoala, nu va reusi sa invete mai mult decat 3 versuri, nu va putea face conexiuni logice, nu va sti sa faca nimic in viata lui care sa il faca fericit, iar parintii isi vor pierde rabdarea cu el. Caci oricat de bun parinte ai fi, un astfel de copil te epuizeaza fizic si psihic. E adevarat ca exista si cazuri mai fericite de downieni, care reusesc sa isi construiasca o viata cat de cat armonioasa, dar ele sunt exceptii. Atunci cand mama cunoaste din timpul sarcinii ca exista un risc mare ca fatul sa aiba aceasta trisomie, nu se poate spune care va fi gradul afectarii neurologice, cardiace sau renale.
Pe langa cazurile de mame foarte tinere si de feti cu malformatii congenitale, mai exista si cazurile atat de simple ale mamelor care nu isi pot asuma raspunderea cresterii si ingrijirii copiilor. Primul copil abandonat pe care l-am vazut era, din fericire, aparent sanatos. Putem spune ca sansele lui sunt destul de bune...poate fi adoptat de o familie, dar, cel mai probabil, va ajunge intr-un centru social sau pe strazi. Mama sa era studenta si nu avea timp sa se ocupe de el, asa ca l-a abandonat. Unul dintre cazurile care ma va bantui, probabil, pana la batranete, este cel al unui copil nascut in RATB! Mama, lipsita de orice fel de grija, se afla din fericire intr-un RATB care trecea pe langa Maternitate, astfel incat copilul a fost livrat in conditii sigure, chiar daca provenea dintr-o sarcina neinvestigata. Dupa nastere, insa, copilului i s-a marit progresiv capul, a fost banuit a suferi de un sindrom genetic, abdomenul i s-a marit si el, iar fontanela anterioara era gigantica! 8/6 cm... cand am citit in foaia de observatie am crezut ca cineva a scris din greseala aceste dimensiuni in loc de 1.8/1.6 cm. Practic, copilul avea o zona in cap unde aproape ca ii puteai palpa creierul. Durerea pe care o simti vazand un astfel de copil este cu atat mai mare cu cat te gandesti ca el nu realizeaza gravitatea situatiei. E ca si cand ai urmari cum o cladire se prabuseste peste un om care doarme: el nu stie, tu nu poti face nimic pentru el. Au urmat cazurile copiilor proveniti din mame seropozitive. Este o realitate despre care multi nu au habar: in tara noastra exista o epidemie HIV-SIDA! Paradoxal, femeile infectate HIV par mai fertile decat oricare alta categorie de femei. Astfel incat, saptamanal apar copii noi ale acestor femei. De multe ori e vorba, bineinteles, de mame care traiesc intre droguri, indiferenta, encefalopatie. E mult, mult mai trist sa vezi acei copii abandonati decat un avort. Cu atat mai mult cu cat, nimeni nu si-ar asuma raspunderea ingrijirii unui seropozitiv. Toti parem sa empatizam cu aceste cazuri, ni se rup inimile vazand copilasii, cu ochii lor mari, care inca nu stiu ce suferinta vor avea in aceasta viata, dar cine i-ar lua acasa pentru a face din ei niste oameni? Nici dupa nasterea primului copil aceste femei nu sunt trezite la realitate, lucru dovedit de faptul ca ajung pe sectia de infectioase cate 3-4 copii provenind din aceeasi mama. Ne-am confruntat intr-o zi cu, cazul unei doamne care nascuse 4 copii; pentru ca seropozitivii primesc din partea statului un ajutor financiar lunar care depaseste salariul meu de medic rezident, aceasta doamna traia impreuna cu sotul si cu cei 4 copii din acel ajutor. Nimeni nu muncea in casa, astfel incat femeia poate chiar avea o bucurie sadica si naiva in acelasi timp in privinta bolii ei. Pe aceeasi sectie ajung copii din mame care pe langa HIV, sufera si de alte boli care ii compromit neurologic inca din primele zile de viata, cum ar fi sifilisul congenital.
Bineinteles ca cea mai buna metoda de a evita aceste situatii o reprezinta folosirea metodelor contraceptive, care sunt, pana si ele, contestate de Biserica. Dar daca ai sarit de aceasta etapa si ai ramas totusi insarcinata, dar nu esti pregatita sub nicio forma de ingrijirea unui copil, care este alegerea cea mai potrivita? Da, avortul este un pacat, un gest oribil si o trauma, atat pentru femeie cat si pentru embrion. Femeia care avorteaza este o criminala! Si totusi, cred ca o astfel de "crima" este o alegere buna, in detrimentul unei vieti in care sansele ti s-au taiat de la bun inceput.
Etichete:
abandonati,
avort,
contraceptive,
copii,
dublu test,
hiv,
maternitate,
pacienti,
sida,
sindrom down,
spital,
triplu test
|
Draga Oana,
Sunt de parere ca e bine ca te preocupa aceste aspecte ale vietii, esti clar unul dintre oamenii care au atat puterea de a face, cat si de a schimba. Sunt de acord ca exista cazuri de copii pe care nu vrea sa-i creasca nimeni si ca educatia pentru familie e aproape inexistenta. Mi-a povestit cineva candva despre doua prietene care au fost invitate in oras de doi arabi, acestia din urma fiind studenti la medicina. Fetele s-au distrat, au chefuit, dar una dintre ele incepuse spre finalul serii sa-i atraga atentia celeilalte ca, daca au platit pt distractia lor, sigur vor ceva in schimb. Asadar, s-au dus la arabi si le-au propus sa se retraga in vederea ,,recompensei", insa acestia le-au raspuns zambind: ,,Vai, nici nu se punea problema! Credeati ca vrem sa ne culcam cu voi? Pai cine stie ce (boli) aveti!". Morala? Presupun eu, asa ar trebui sa facem cu totii! Sa ne conditionam reciproc: pana nu vad foaia cu rezultatele analizelor pt bts, nu avem ce discuta! Asta ca alternativa la contraceptie (cei care vor sa ramana impreuna si sunt bolnavi, fac copii pe propria raspundere, as zice). Legat de a naste copii gata-bolnavi, aici nu ma pot baga, in primul rand pt ca n-am fost niciodata mama, in al doilea rand, nu cred ca ar trebui sa se bage cineva pt ca: 1. E decizia mamei/parintilor daca il pastreaza sau nu. 2. Exista nenumarate marturii despre cazuri in care doctorul nu a dat nicio sansa/a dat slabe sanse de viata/sanatate bebelusului din burta si s-a nascut sanatos pana la urma. Cum mi-a spus chiar un student la medicina: MEDICINA NU OFERA GARANTII! Problema e lipsa de informare, si aici imi pot da cu parerea: o singura data in viata a venit si pe la noi, la liceu, Crucea Rosie. Ce ne-a invatat? Cum sa folosim prezervativul. ATAT. Nu tu boli, nu tu responabilitati (sarcina). In vederea posibilitatii de a deveni mama, trebuie asadar, sa fac drumuri la ginecolog sau sa cumpar carti de specialitate ca sa aflu si eu ca exista lucruri pe care nu e indicat sa le faci/mananci in timpul sarcinii si la lauzie, de exemplu. Altfel, e pe auzite. Eu am fost printre primele generatii care a prins saptamana altfel. Era o debandada fara sens, in care singurul motiv pt care ieseai din casa erau absentele. Macar atunci daca ar fi venit cineva sa ne vorbeasca despre parenting si tot era bine. Au existat, sigur, persoane in cunostinta de cauza care au venit prin alte licee, nu si prin al meu, din pacate. Dar acele persoane erau o mana de oameni. Asistente sunt destule, zic eu, cat sa acopere toate liceele din Bucuresti o zi pe an. Poate nu e treaba mea sa cer asta, insa mi-e teama ca daca nu va veni cineva macar pt fiecare liceu, vom incepe sa avem generatii de viitori parinti care cred ca e ok sa fumezi in timpul sarcinii/de fata cu copilul (in masina, eventual!), sa ii dai copilului alcool cand bei si tu, ca fetusul e o gluma si nu are viata pana nu-l scoti din pantece (!), ca poti sa bagi in el doctorii dupa bunul plac si ca, imediat ce ajunge la pubertate, nu mai ai decat sa-i dai pilula/prezervativul si ai terminat cu ,,cei 7 ani de acasa''.