Aflate într-o lipsă cronică de subiecte care să capteze atenția unui public avid de scandal, emisiunile noastre ne-au adus undeva în subsolul demnității umane. Eterni căutători ai comorilor ascunse, reporterii au pornit de la un videoclip care a apărut pe internet având lipită eticheta cu "amuzant", dar experiența le-a deschis ochii și imediat i-au simțit potențialul și au inițiat procesul de scotocire a gunoiului din tomberon cu bățul. Apariția patului de spital în videoclip a sporit interesul unui popor implicat deja într-o înverșunare cronică împotriva sistemului medical.
             Reporterii noștri au adoptat în această situație atitudinea unor copii care nu pot vedea dincolo de obiectul care le-a stârnit curiozitatea: au trecut peste toate sentimentele de neputință, milă, empatie degajate de boala unei femei și de consecințele acestei boli asupra apropiaților și s-au bălăcit în mocirla formată din detritusuri, trăgându-i după ei pe spectatorii atrași de senzațional.
             Filmulețul a devenit cunoscut datorită aspectului său amuzant. Cu siguranță, chiar și cei mai empatici dintre noi au schițat un zâmbet urmărind trilul necontenit al bolnavei. Lucrurile au căpătat însă noi dimensiuni în urma apariției lui și a celor implicați în mod direct pe micile ecrane. Lipindu-și bine pe fețele lor care au văzut de toate măștile de salvatori, reporterii au purces în disecarea subiectului până la oasele lui pline de măduvă murdară. Care mai de care mai milos, ei au sărit să ofere ajutoare ipocrite unor oameni modești și naivi, aflați în imposibilitatea rezolvării situației. Faptul că boala bătrânei s-a manifestat prin cântec a oferit o tentă tragi-comică acestei situații pur medicale, lucru care a atras atenția poporului nostru curios și lucrurile s-au desfășurat conform așteptărilor: ca atunci când pe stradă se întâmplă un eveniment senzațional care necesită Ambulanța, în jurul subiectului s-a strâns o mulțime de oameni, din care 2-3 dispuși să dea o mână de ajutor, și restul-adică majoritatea, numai cu scopul imortalizării momentelor inedite, a bârfelor de pe lângă subiect sau a denigrării mașinii de salvare care nu ajunge suficient de repede la destinație. Întotdeauna asta reprezintă o ocazie potrivită de trecere în revistă a incompetenței celorlalți.
              Iată cum acest subiect a ajuns pe micul ecran într-o emisiune de scandal în care o ziaristă, o doamnă cu abilități paranormale ( aterizată probabil de pe o planetă vecină cu Terra), o altă vedetă, un chirurg-nutriționist wannabe, moderatorul și chiar un telespectator, au pornit în elucidarea misterului desprins parcă din Dosarele X. Emisiunea ar fi trebuit să aibă o mică bulină roșie undeva în dreapta-jos, căci dacă un copil nesupravegheat a apucat să o vizioneze, cu siguranță a căpătat o teamă ca nu cumva să ajungă vreodată să nu se mai poată opri din cântat. Doamna ființă cu abilități paranormale ( sau paranormală ea cu totul), a emis din adâncul creierului o ipoteză în care cei doi amărâți, bolnava și soțul ei, au ajuns în această cumplită situație din cauza deficitului de rugăciuni, iar dacă acționau la timp, prin chemarea preotului, bolnava s-ar fi oprit din cântat după numai o zi! Din nefericire cei doi sunt penticostali și nu au putut apela la această soluție salvatoare. Moderatorul emisiunii s-a orientat către aspectul etic al problemei, dezvoltând ideea că doamna ar fi fost bătută în spital ( probabil în încercarea de a-i provoca o stare de șoc care să o oprească din fredonat, la fel ca cei care sunt cuprinși de sughiț și trebuie să fie speriați pentru remisia simptomului!) Chirurgul a încercat zadarnic să-i convingă pe ceilalți că serenada femeii nu a avut nicio legătură cu introducerea sondei urinare, iar ziarista nu a avut să ne spună decât că vine de la un salon de înfrumusețare. Așteptăm cu interes să  ofere soluții, căci ea este ultima lor speranță!
              Singurul suferind în toată situația asta e soțul bolnavei, și numai el. El a fost încărcat cu speranțe care i-au fost îndesate pe gât de reporterii și de vedetele care și-au oferit păreri neavizate, și care deghizați în salvatori și-au făcut publicitate pe spatele amărâtului. Aș vrea să-i trimit telepatic un mesaj, în care să-i spun că nu el e cel care trebuie să le mulțumească lor, ci invers!

                Pentru că noi, românii, suntem maeștri în arta imitației, am adus de peste hotare, pe lângă nenumăratele lucruri artificiale, și acele show-uri de genul " Românii au talent", "Megastar", "X Factor" etc.
                Primul care a reușit să intre în grațiile poporului  a fost "Megastar". Încă naivi și lipsiți de experiență, producătorii au dorit ca show-ul să arunce în lumina reflectoarelor talente nebănuite, ascunse în cele mai întunecate colțuri ale țării, între cocenii de porumb sau în spatele unor maldăre de cărți. Astfel, din oameni care afișau un aspect absolut comun și neimpresionant ieșeau sunete aflate într-un evident contrast cu această primă impresie. Ei au fost revelațiile acestui gen de spectacol, care au reușit să provoace o piloerecție sinceră și neinfluențată de vreme în majoritatea persoanelor impresionabile, dar și într-o mare parte din categoria care credea că le-a vazut pe toate.
               Situația ajunge la cealaltă extremă când raportul aspect-talent este inversat și când micul ecran e violat de către un personaj extravagant desprins parcă din filmele SF, care ne surprinde ulterior printr-o imensă lipsă de talent și printr-o impresionantă absență a simțului ridicolului. Pentru că noi ne-am făcut o inofensiva pasiune de a râde pe seama celorlalți și pentru că orice talent adevărat provoacă un mic sentiment de invidie (a se observa expresia Deliei când apare o tânără talentată în fața ei, sau a lui Bitman când se confruntă cu un băiat arătos) această a doua categorie de megastari talentați ne-a atras cu o forță mai mare în fața televizoarelor. Sunt multe gânduri care se nasc și se scurt-circuitează în encefal când avem sub observație un astfel de anti-talent: ce motiv ar avea omul ăsta să vina aici când e evident că nu se pricepe? cum de continuă să cânte când toată sala râde? cum a putut să creadă că e intr'adevar talentat? oare emoțiile sunt de vină pentru traiectoria greșită pe care a apucat-o talentul său?
              Cel mai umilitor lucru pentru un candidat e să ajungă în posesia nu a unuia, nu a doi, ci a trei de "nu"! Dacă ai reușit să îi iei pe toți trei, negreșit vei apărea în acea rubrică a momentelor comico-penibilo-ridicole. Pentru că aproape toți cei care ajung în fața juriului au în minte și această eventualitate, ei își contruiesc de acasă metode de a trece neșifonați și cât mai rapid peste umilință. Astfel, există mai multe categorii de nefericiți:
1. Resemnatul: este cel care după deznodământul trist se poartă în continuare ca și când nimic nu s-ar fi întamplat. Ce dacă a petrecut ore întregi pentru a ajunge în ipostaza de a-și dovedi lipsa de talent? Viața merge înainte, și oricum mai are el și alte talente de arătat.
2. Ambițiosul: este cel care nu renunță cu una cu două. El afirmă clar și răspicat că respingerea nu îl va face nicidecum să stea cuminte acasă. Se va prezenta și în următorul sezon, și în cel de după el, căci odată și odată tot îi va sesiza cineva mugurele de talent bine ascuns într-un cotlon al organismului său complex.
3. Răzbunatorul este de obicei o persoană foarte talentată în orgolii, care nu poate accepta un refuz și cu atât mai puțin un refuz exprimat cu zâmbetul pe buze. Pentru a-și echilibra simțurile el își va dezvălui în fața întregii țări latura impulsivă, aruncând înjurături și tentative de pumni înspre onoratul juriu.
4. Orgoliosul este acel candidat care după ce și-a vărsat cântecele pe scenă și după exprimarea refuzului de către juriu adoptă o atitudine prin care ne demonstrează că noi suntem prea mici ca să putem înțelege talentul ce se ascunde în el.
5. Raționalul e reprezentat de un om care se prezintă la preselecție cu scopul de a afla dacă are sau nu talent. El ajunge direct în fața unui juriu consacrat, fiind total nemulțumit de lipsa de experiență a vecinilor care îi aud trilurile prin pereți, sau a colegilor invidioși care îl îndeamnă să tacă. Pus în fața celor trei "nu"-uri acesta își justifică vocea printr-un guturai acut, dar se arată dornic de a învăța lucruri noi în domeniu.
6. Dramaticul e opusul orgoliosului. El ar trece peste orice mândrie, ar călca în picioare orice urmă de orgoliu numai pentru a primi niste "da"-uri, fie și numai două. Pentru el nu contează modalitatea în care a ajuns să treacă de acest prim hop, important e să rămână pe sticlă măcar două episoade.
7. Lingușitorul e reprezentat de candidatul care își alege o victimă din juriu, pe care o va înăbuși cu o aparentă admirație. Este o tehnică de vulnerabilizare a juriului, întrucat cel puțin victima ajunge într-o incapacitate de a lua decizii obiective.
8. Înteleptul e acela care după refuz ține foarte tare să le precizeze celor din juriu că el rămane fanul fidel al fiecăruia din ei, în ciuda răutății din sufletele lor. Mai presus de toate se află capacitatea lui de a înțelege gandirea mediocră a tuturor.
9. Iubărețul e cel care ajunge pe scenă cu scopul de a stabili un contact direct cu vedetele, astfel încât un refuz nu inseamna nimic. La final va fi bucuros să administreze câte o pupătură fiecarui membru al juriului, îndeplinindu-și în acest fel dorința arzătoare și scopul afișării pe micul ecran.
10. Petrecărețul, deși nu am bănui, are o experiență pasivă mai mare decât a celorlalți. El a înțeles că cel mai mult pe scenă contează atitudinea, că talentul în sine prea puțin valorează, că juriul caută de fapt pe cineva care să știe să întrețină atmosfera. Astfel candidatul pătrunde pe scenă într-o mare vervă, gata să-și arunce hainele peste mulțimea de admiratori din sală, să facă tumbe peste masa juriului și să impresioneze o țară întreagă. Cei trei  "nu" primiți nu vor fi niciodată într-un contrast mai mare decât în situația asta. Omul va pleca de pe scenă stins și le va povesti reporterilor cum pentru el nu contează ce răspuns a primit, întrucât singurul motiv pentru care a venit a fost să se simtă bine și să-i antreneze și pe ceilalți în această lume bucuroasă a lui.

                 E o vorbă care tot circulă pe internet, dar și în cealaltă viață, și care a fost adoptată de mulți tineri, întrucât reprezintă o importantă și originală formă de salvare atunci când nu pot scăpa neterfeliți din anumite situații. Vorba spune așa: "Be yourself! Să nu-ți pese de ce spun alții! Părerea lor nu contează!" Învățătura  are mulți frați: gemeni monozigoți, dizigoți, vitregi... unii seamănă ca înfățișare între ei, alții împart un număr mai mic de gene, dar una peste alta ideea pe care o promovează e aceeași: să faci ce vrei și ce crezi tu, independent de ce spun ceilalți.
                Tinerii aștia, adepți ai omniprezentei devize, își postează poze pe facebook, în speță din cele în care apar ei în prim plan ( într-una din zilele lor bune, când fiecare șuviță stă la locul ei și sunt îmbrăcați în hainele noi), iar în spate se află un animal, o farfurie cu mâncare sau orice lucru neinteresant care să justifice imortalizarea făcută aparent degeaba. Sub poză se află negreșit comentariul cu trimitere la obiectul din spate,  pe care nimeni nu îl ia în seamă.
                Lumea în care trăim a fost construită astfel încât toate lucrurile să depindă unele de altele. Fiecare nimic reprezintă o za din lanț, și chiar dacă nu vedem noi legătura directă între ea și următoarea, nu înseamnă că ea nu există. Din perspectiva asta, deviza de care vorbesc pare atat de stupidă...Trecerea ta prin viață respectând exclusiv propriile păreri și gânduri este doar o iluzie, o mască sub care îți ascunzi nenumărate temeri, frustrări, și o permanentă grijă că pașii pe care îi faci au depășit pătrățelul, și că ai călcat pe linie.
               Evident că îți pasă de orice părere cu privire la tine și la ceea ce faci tu, căci altfel ai merge în pijama pe stradă și nu ai mai posta poze pe facebook. Tu, femeie, nu te-ai mai epila dacă spui că părerea lumii nu contează, iar tu, bărbate, ți-ai trata eternul prurit genital în plină stradă. Lucrurile astea le respecți, nu pentru că așa scrie în Cartea bunelor maniere, ci pentru că vrei sa fii o prezență agreabilă pe stradă, sau măcar să nu fii una dezagreabilă. E ciudat cum oamenii afirmă că nu le pasă de părerea celorlalți, căci ei oricum merg pe drumul lor, dar drumul lor e de fapt un pod suspendat, și fiecare om ce interacționează cu ei taie din firele care îi susțin podul sau construiesc altele noi pentru a-l face mai stabil.
               Noi toți funcționăm prin feedback, și chiar dacă ne e greu să o recunoaștem, nicio părere nu e nesemnificativă, indiferent din ce direcție apare. E suficient să îți spună cineva pe stradă că îți stă o geană aiurea și ziua ta e compromisă.
               Oamenii au o tendință de a respinge părerile care nu le sunt favorabile, dar odată ieșiți din mediul care le-a emis, ajunși acasă, unde sunt singuri cu ei inșiși, se întreabă dacă nu cumva...De cele mai multe ori chiar fac o schimbare, bazată pe acele păreri emise, dar a doua zi își pun masca și o iau de la capăt.

               În calitate de medic, un pas esențial pe care trebuie să îl faci pentru a putea consulta un copil îl constituie stabilirea unei conexiuni cu acesta. Tonul vocii, aspectul fizic, hainele, toate astea te ajută să te apropii sau să te îndepărtezi de el. În acest scop, m-am înarmat cu papițoaie agățate de stetoscop, pixuri haioase, halate colorate și șoareci în urechi. Uneori un zâmbet întregește imaginea de om inofensiv, dar de cele mai multe ori, drumul pe care îl străbați pentru a câștiga încrederea copilului e unul lung și anevoios, și asta din cauza educației pe care o primește acasă. Părinții descriu vizita la medic sub o forma malefică, iar teama copilului e augmentată de anxietatea care o cuprinde pe mamă odată intrată în cabinet. De multe ori am auzit amenințarea cea mai ridicolă și nesănătoasă care poate exista: "Dacă nu ești cuminte doamna doctor o să îți facă injecție!" Dacă am compara durerea efectivă provocată de injecție cu un accident de joacă am constata că intensitatea celei dintâi e mult mai mică. Putem, astfel, să tragem concluzia că injecția doare pentru că e percepută ca o pedeapsă, nu ca un lucru salvator. Amenințarea cu injecția e una absolut neinspirată: de teama ei copilul stă cuminte în timpul consultației, tu  trebuie apoi să aplici injecția în scopuri medicale, iar copilul se intreabă unde a greșit, de ce e pedepsit când el a stat cuminte. Pentru el, viața a fost nedreaptă de la o vârstă fragedă.
              La extrema cealaltă sunt copiii ultra-răsfățați, cărora nu li se refuză niciun capriciu, pentru care părinții ar sta și în cap, iar ei cred că asta îi face părinți buni. Acești copii sunt viitorii adulți care nu știu să piardă, și care vor ajunge la lucruri josnice pentru a obține ceea ce-și doresc. Nu sunt adulții ăia cu spirit competitiv, ambițioși, ci copiii care au fost obișnuiți să li se ofere totul, care au trăit cu impresia că tot ceea ce au li s-a cuvenit, sunt oamenii care nu știu să aprecieze ceea ce au, pentru că ceea ce au trebuia sa aibă de la început! Am avut de-a face într-o gardă cu o mămică deosebit de iubitoare, peste măsura de tolerantă, care încerca să-și convingă copilul de 3 ani să se lase consultat. Metoda pe care o folosea ea era clasicul Pavlov:  "Mami, dacă stai cuminte doamna doctor îți dă un pix! Ia uite câte pixuri are doamna doctor! Vaaai ia uite ce pix frumos o să primești dacă stai cuminte!" Eu stăteam nemișcată lângă ele, așteptând ca fetița să se oprească din urlete și lovituri ( căci ne aplica atât mie cât și mamei ei niște șuturi în burtă). Văzând lipsa mea de atitudine, mămica mi-a spus enervată: "Dar dați-i doamnă un pix, nu vedeți că nu stă?" Am refuzat să fac asta, nu din teama că voi pierde un pix, ci pentru că purtarea doamnei mi s-a părut total nepotrivită. Copilul nu e un câine căruia să-i oferi un biscuite pentru că a stat în două labe. El trebuie ajutat să înțeleagă situația în care se găsește, și că totul se face pentru binele lui. Pentru că circul nu părea să se oprească prea curând, o doamnă asistentă i-a oferit copilului un pix, care în scurt timp a fost aruncat cu ură în celălalt colț al camerei. Într-o situație asemănătoare a fost implicată o pacientă în vârstă de aproximativ 10 ani, care venise pentru o afecțiune a cavității bucale. Eu, mama ei și alte colege de-ale mele am stat pe lângă ea rugând-o să deschidă gura pentru a vedea ce ascunde acolo. Rugămințile noastre au fost în zadar. Fetița nu voia să deschidă gura, și cu cât o rugam mai tare, cu atât mai multă îndârjire refuza să o facă. A stat vreo 2 ore în camera de gardă, timp în care rugămințile mamei au continuat. Într-un final, cea din urmă și-a pierdut răbdarea și și-a vărsat furia asupra nemiloșilor doctori care refuzau să-i dea fetiței tratament. I-am explicat mamei că nu știm ce tratament să-i dăm atât timp cât nu vedem ce leziuni are, dar a plecat, probabil către alte spitale unde a repetat scena de teatru.
             Situațiile de genul ăsta pot fi interpretate și caracterizate superficial printr-o lipsă de binevoință a medicilor, dar eu mă întreb cum de generația noastră și cele dinainte nu au trecut prin astfel de momente. Se face atâta propagandă pe tema copiilor neglijați, molestați, dar nimeni nu vorbește de copiii bolnavi de o hiperatenție și hiperprotecție din partea părinților. Cu exceptia situației în care beneficiază de o moștenire colosală care să le ofere un trai luxos pentru o viață întreagă, cei din urmă vor ajunge cam în același punct cu primii, deși au pornit de la șanse împărțite inegal. Iubirea față de propriul copil poate fi dăunătoare atunci când nu e filtrată prin sita raționalului, atât pentru părinte cât și pentru fiu.



             

               Din categoria "pacients and their relatives strike again", iată ce perle am mai cules în ultima perioadă:
Pe de o parte sunt perluțele pacienților, pe care le indrăgim cu toții, pentru că provin din creierașe în curs de dezvoltare, și care nu pot fi acuzate de vreo encefalopatie până când ajung la stadiul de maturizate.
              Unul dintre copiii care m-a ajutat să eliberez câteva endorfine îl avea cu el la spital pe prietenul lui cel mai bun, un dinozaur în miniatură, cu gura căscată. Băiatul, educat astfel încât să-și susțină punctul de vedere în orice situație, nu m-a lăsat să mă uit în gâtul lui până când nu m-am uitat întâi în cel al dinozaurului. După ce am vizionat cu lanterna faringele de dinozauruț , a deschis satisfăcut propria gură pentru a-i descoperi secretele ce se ascundeau în fața și în spatele amigdalelor.
              Mai târziu am interacționat cu o fetiță care ajunsese la spital cu ambulanța, și era atât de mândră de lucrul ăsta încât ai fi zis că a venit cu limuzina. De când am intrat în sala de consultații, ea m-a privit mândră și mi-a spus: "Știi cu ce am venit eu la spital?" "Nu...ia zi!" îi răspund surprinsă. "Cu ambulanța!" spune ea. I-am răspuns tristă: "Eu am venit cu metroul". Mai trec câteva minute de interacțiune cu mama ei, după care fetița își amintește: "Știi cu ce am venit eu la spital? Cu ambulanța!" "Mi-ai mai zis o dată!" îi răspund amuzată. Alte câteva momente plictisitoare de explicații pentru mamă, apoi o întreb: "Deci, cu ce zici că ai venit la spital?" Fetița, enervată, răspunde: "Of! Ți-am mai zis o dată! Cu ambulanța!" Mi-am cerut scuze pentru memoria modestă, după care ne-am despărțit.
              Pe de altă parte sunt perloaiele aparținătorilor, pe care nu le mai ascultăm cu aceeași satisfacție, izvorând din minți presupuse mature. Astfel, am avut de-a face cu o doamnă care ne-a spus de 3-4 ori că fiul său "a fost operat la biluțe". Bineînțeles că operația la biluțe provocase toate răcelile și diareile ulterioare ale copilului.
             Trecând la categoria "documente și alte lucruri anoste", am întâlnit în maternitate o proaspătă mămică ce ne-a asigurat că o să facă rost curând de "cercificatu' " nou-născutului. Lucrul ăsta din păcate nu a fost posibil, așa că a fost nevoită să scrie pe foaia de observație: "Mă oblig să revin cu cenepeul copilului".
              Așa cum ne-am obișnuit, spitalele nu mai sunt, de ceva timp, un loc destinat exclusiv îngrijirii și tratării bolnavilor. Ele pot servi drept hoteluri în numeroase circumstanțe, în funcție de nevoile fiecăruia, iar noi trebuie să ne supunem dorințelor și pretențiilor acestora, căci altfel ne-am afla într-o ploaie incoercibilă de amenințări și înjurături. O astfel de situație s-a petrecut tot în maternitate. Unul din copiii care și-au trăit primele săptămâni din viață la noi era pregătit să plece. Pregătit, din punct de vedere medical zic. Dar nu numai asta contează, nu? Mămica ne-a spus relaxată că ea nu poate pleca acum din spital, pentru că nu a terminat de renovat casa.
             În același loc am interacționat cu un proaspăt tătic, genul glumețului neînțeles, care suferă de un pseudo-simț al umorului ce nu ar produce zâmbete decât pe fețele naive. Am intrat în salon cu scopul de a efectua audiometria copilului. După încercări repetate testul ieșea negativ la una din urechi. I-am comunicat tăticului faptul că trebuie să revină peste 3 săptămâni, pentru a repeta testul. Spre surprinderea mea, el nu afișa nicio urmă de îngrijorare. La întrebarea lui, dacă mecanismul este diferit la urechea dreaptă față de cea stângă, am raspuns negativ, explicându-i că înregistrarea e separată pentru fiecare ureche numai pentru înregistrarea în aparat. Răspunsul meu a atras revelația tăticului, care îmi spune: "Păi și dacă vă dau 5 lei nu puteți să înregistrați pe dreapta pentru urechea stângă?" Au fost câteva momente în care am rămas fără grai, și asta pentru că aveam două variante de răspuns care mi se luptau în creier: 1: "Credeți că de-asta nu ieșea testul? Că nu mi-ați băgat 5 lei în buzunar?" și 2: "Pe amărâtul ăsta de aparat nu prea îl interesează dacă fiul dumneavoastră aude sau nu.. testul era pentru ca dumneaviastra, tăticule, să știti dacă există riscul ca fiul dumneavoastra să fie surd!" Mândrul tătic nu era afectat de o posibilă boală a copilului, el voia să iasă din spital cu toate testele trecute, să arate rudelor bebelușul ca pe un trofeu și să le spună: " Am facut un copil de nota 10!"

               In ultima perioada, multi dintre noi au decis sa inlature din rutina cotidiana vizionarea emisiunilor televizate. Stirile ne transmit lucruri care nu ne intereseaza, show-rile pun fata in fata pseudo-vedete care aleg sa-si verse nemultumirile in fata telespectatorilor entuziasmati. Pentru aceia, am selectat cateva emisiuni care, sub nicio forma, nu trebuie sa fie ratate.
               Una dintre acestea este "Mireasa pentru fiul meu tampit care nu poate sa-si gaseasca singur una". Emisiunea are ca scop aparent alegerea unei neveste, bineinteles, de catre viitoarea mama-soacra, care stie cel mai bine ce ar fi potrivit pentru progenitura sa. Multi masculi feroce participa la emisiune, si asta nu pentru ca duc lipsa de femele, ci pentru ca cele care stau la coada pentru el sunt total nepotrivite. Sa nu va imaginati, insa, ca orice barbat poate participa la emisiune. Producatorii fac o selectie riguroasa, astfel incat numai cei cu pile sau mai sus-pusi pot aparea pe sticla. Am fost surprinsa sa vad un fotomodel masculin (sper ca nu e o antiteza) care a lucrat chiar si in Spania! Ce-i drept, informatia era urmata de doua semne de exclamatie, care mie mi-au parut insa, insuficiente pentru a exprima senzationalul. Asa ca voi, cei care v-ati inghesuit la poarta Raiului, poate realizati acum ca nu aveti nicio sansa.
               O alta emisiune pe care e musai sa o urmariti este "Burlacul cel ravnit". Cum tara noastra are putini burlaci, pe care oricum se bat in viata reala cel putin cateva zeci de femei, cei care anunta ca sunt dispusi sa fie ceruti in casatorie in genunchi sunt chiar raritati. Emisiunea se desfasoara in felul urmator: un burlac (care trebuie sa indeplineasca cel putin unul din doua criterii: sa aiba gene lungi, sprancene arcuite si freza la moda, sau mai simplu, sa fie instarit) este insarcinat cu un lucru extrem de dificil: sa-si  aleaga jumatatea din cele cateva zeci de femei. El s-a saturat sa mearga prin cluburi cautand o femeie care stie sa spele si sa calce chiloti, asa ca a recurs la modalitatea asta, de a chema femeile la tv. El este un neinteles, ce are ca unica dorinta sa se aseze intr-o casuta modesta, cu o femeie care sa stie sa gateasca, si sa faca impreuna copii pe care sa-i creasca intr-un stil principial, si fara alte pretentii absurde. Cu pletele in vant, cu atitudinea construita de invatatorul sau, burlacul fura inimile tuturor fetelor din emisiune, si nu numai. Chiar si barbatii raman muti in fata frumusetii supreme. Cuvintele si glumele infantile pier in fata stralucirii pe care o emana frumosul mascul. De cand apare in peisaj iti taie respiratia, in fata ochilor se aseaza un negru infinit, iti pierzi stirea pentru cateva ore, si cu greu iti revii. Frumosul se intalneste pe rand cu fiecare femeie, se saruta cu ea, caci si asta este un criteriu important...ce s-ar face cu o nevasta care e prea superficiala, sau mai rau, prea profunda din acest punct de vedere? Nu cumva sa subestimati sarcina burlacului. Ii este extrem de greu sa aleaga dintre atatea bunaciuni, dar asta e viata. Cu lacrimi in ochi, el elimina pe rand cate o concurenta (asta nu inseamna ca ulterior nu se pot intalni in viata reala, caci cine a zis ca ar fi monogam?) Emisiunea beneficiaza, astfel, de o dubla ipocrizie: din partea burlacului, caci numai o telenovelista din fundul pamantului ar crede ca sublimul chiar s-ar casatori cu una din concurente, dar si din partea femeilor, care, desi au niste perioade de absenta  psihica cand se cred indragostite, e clar ca ele au venit sa apara pe sticla, ca divele, ca sa fie "remarcate" de un om cu putere, ce le poate transforma intr-o clipita in vedete.
               O alta emisiune care e un must-see pentru o medie de varsta putin mai mare, este "Schimb de mame isterice". Cum ii spune si numele, o mama dintr-un sat uitat de lume pleaca de obicei intr-un oras mare (ca sa fie contrastul mai izbitor) si ii ia locul in meseria de mama unei alte doamne. Cea care vine de la tara se mira de minunatiile orasenesti si de tehnologia avansata, invata sa apese "on" pe laptop, si de cele mai multe ori ajunge sa fie inundata de cuvinte de ocara pentru ca ciorba tot ca la tara ii iese. De cealalta parte, oraseanca se arata inspaimantata de animalele din grajduri, despre care nici nu ar fi stiut ca exista daca nu ar fi gasit bucati din ele in supermarket.
              "Casatoreste-te cu mine, boule!" este o emisiune  al carei personaj principal este de obicei o domnisoara care aplica intr-o relatie principiul "suntem impreuna, dar el nu stie". Cel putin asa s-ar zice dupa reactia barbatului care este cerut in casatorie. Cei doi traiesc in lumi paralele: el are o viata a lui si se intalneste cu tipa din cand in cand, ea are ca unica grija faptul ca nu-i va sta bine rochia de mireasa la nunta despre care numai ea crede ca va exista. Situatia cea mai savurata de catre telespectatori este, evident, aceea in care domnul o refuza pe domnisoara, iar aceasta incepe o milogire indelungata, gandind ca poate pana la urma o ia, macar din mila.
               Inca o emisiune care ne umple sufletul cu bucurie este "Serviti tampenii, va rog!". Aici, un numar de vedete consacrate se fac de ras. Ele vin aparent sa munceasca, dar practic nu fac decat sa se afunde intr-o mizerie care oricum le inconjura dinainte. Scopul este acela de a ingreuna sederea turistilor in statiune, si de a ne dovedi noua, telespectatorilor, ca prostia de care au dat dovada pana acum este chiar mai mare decat credeam. Fiecare activitate a vedetei este invariabil urmata de replica lui nea Marin: "fiiiiiir'eai al dreacu sa fii" . Spre surprinderea mea, inca se mai gasesc doua-trei persoane care sa fie discret amuzate.
                Cam astea ar fi emisiunile care nu trebuie sa fie ratate. Mai sunt cateva, mai plictisitoare ce-i drept, dar numai bune de vizionat atunci cand te inconjoara o liniste mormantala.

                  Era odată ca niciodată un tânăr gurmand. Atât de mult îi plăcea carnea încât se gândi să vâneze el însuși animalele pe care le dorea în farfurie, pentru a fi sigur de proveniența cărnii. Singurul lucru care îi lipsea era o pușcă, iar aceasta era destul de greu de obținut. Dar viața îi aduse o surpriză plăcută: umblând aiurea prin curtea în care petrecuse copilăria, găsi în magazie vechiul arc al bunicului. "Puțin ruginit...", își spuse el, "...dar încă poate fi folosit". Un entuziasm nebun i se juca prin vene și îl împiedica să gândească limpede. Când se mai liniști, tânărul se puse pe treabă: porni la vânătoare într-o pădure înconjurată de ape. Nu se lăsă impresionat nici de susurul apei, nici de verdele ierbii, nici măcar de cântecele păsărești care îi sunau stereo în urechi. Un singur lucru căuta tânărul, iar acesta era carnea. Vânător înnăscut, el își formă repede un mecanism pe care îl folosea la fiecare plecare în pădure. Gesturile îi deveniră mecanice: ochea animalul, își lua poziția de atac, arunca săgeata. De cele mai multe ori nu reușea să provoace o lovitură mortală, astfel încât săgețile ajungeau haotic în diverse părți ale trupului, dar asta nu îl descuraja, căci pofta de carne îi aducea o răbdare nemărginită. Ajungând acasă, își prepara carnea și apoi o savura, de fiecare dată cu aceeași plăcere. Lucrul care îi displăcea lui cel mai mult era să scape de oase, dar își spunea că merită efortul pentru gustul neegalat al cărnii fragede. Timpul trecea, iar plăcerea tânărului creștea necontenit. Ca o ironie a sorții, abilitatea lui de a vâna scădea, pentru că însăși pasiunea lui pentru carne îi aduse o boală nemiloasă: guta. Într-una din zile, vânătorul își desfășura rutina pe terenul preferat. Piciorul bolnav nu-i dădea pace: degetul cel mare era umflat cu cristale de acid uric. Impulsionat de pasiunea sa carnivoră, reuși în cele din urmă să treacă peste durerea la limita suportabilității, iar soarta îi zâmbi atât de frumos, încât pentru o clipă crezu că a murit și că a ajuns în rai, direct în arca lui Noe: chiar în fața ochilor se aflau unele din animalele preferate: o antilopă și un țipar, numai bune de pus la cuptor, cu mirodenii. Ironia sorții se arătă din nou și inabilitatea de a prinde ceva devenea tot mai evidentă: nu reuși să prindă niciunul din cele două animale. Antilopa, temătoare, se ferea din calea săgeților ruginite, iar țiparul aluneca pe lângă ele. Tânărul nimeri în cele din urmă o porțiune din piciorul antilopei, dar lăcomia sa lua proporții halucinante, și acesta nu se putea mulțumi doar cu atât. Își dorea la fel de tare și țiparul, iar ochii îi sclipeau când își imagina cum va manca din țipar dimineața și din antilopă seara. "Desfrâu gastronomic"- își spunea el. Țiparul se dovedea însă atât de greu de prins, iar săgeata nu izbuti nici măcar să-l zgârie.
              Zilele treceau, boala avansa, tânărul revenea iar și iar în locul în care găsise cele două animale. Antilopa era oricum aproape prinsă, mai rămânea țiparul, care îi tot aluneca printre degete. Într-un moment suprem de comuniune, cele două ticluiră un plan prin care să prindă "hiena", așa cum o vedeau ele, însă planul fu dat peste cap de un dușman mult mai previzibil: guta. Tânărul fusese ucis de propria pasiune.

                 De-a lungul timpului, oamenii mai deștepți decât noi au inventat diferite metode pentru a ne conecta unii cu alții, toate având ca numitor comun chatul. Am început timizi cu niște întrebări simpliste,dar care, spre stupoarea mea, încă sunt folosite. Astăzi m-am gândit să fac un top al celor mai deosebite frânturi de conversații facebook-iene, și al stăpânilor acestora.
                 Locul 10: Misticul: cu toata bunăvoința ta, nu reușești să înțelegi mesajul pe care acest individ dorește să-l transmită, și asta nu din cauza ideilor înșirate, ci a felului în care cratimele, virgulele și alte amănunte apar ori în plus, ori în minus.
                 Locul 9: Orgoliosul: este cel care te adaugă pe facebook, tu îl accepți pentru că nu ai nimic împotriva unei împrieteniri virtuale, iar la scurt timp face un anunț important pe perete: " Curățenie în lista de prieteni! Cine nu a conversat niciodată cu mine va fi șters!"
                 Locul 8: Hărțuitorul inofensiv: este cel care te abordează de câte ori te vede pe chat, observă lipsa ta de feedback, și cu toate astea, continuă, gândind ca în reclama de la Hochland: "Dacă mă salută data viitoare?"
                 Locul 7: Bărbatul profund: acesta te întreabă cum ar arăta partenerul ideal, sigur fiind că e singurul care te-a întrebat vreodată asta, și că te va îndrăgosti ireversibil de el, odată ce îți va demonstra profunzimea spirituală, mai ales că, punând întrebarea, aproape că își lipește pe frunte eticheta cu "perfect".
                 Locul 6: Tipul de la matrimoniale:  găsești un mesaj în căsuță, de la o persoană pe care nu o ai în listă, formulat sub forma celor de la matrimoniale (omul a confundat ziarul cu facebook-ul). Individul din spate scrie așa: "Brunet 1.80m, corp atletic, ochi căprui, cu simțul umorului, sincer și tandru bla bla bla". E de-a dreptul jignitor să crezi că cineva o să creadă tot ce scrii tu acolo, și apoi, dacă a trebuit să recurgi la o astfel de reclamă pentru a-ți găsi o iubită, nu ne poți stârni decât milă, cu tot corpul tău atletic și cu toate celelalte calități de care dispui.
                 Locul 5: Pescarul:  el trimite acel mesaj nepersonalizat, de genul: "Bună, ești căsătorită? Vrei să mergi cu mine la o cafea? Care e numărul tău de telefon? Care e id-ul tău de mess?" tuturor fetelor pe care le are în listă sau în afara ei. El e pescarul de iubite, care știe că nu va putea să obțină o parteneră altfel decât aruncând plasa în oceanul cu femei. 
                   Locul 4 este ocupat de un funny-wannabe, frecvent întâlnit în zilele noastre. Omul face o glumă mediocră, care pe tine nu te amuză deloc. Observând lipsa emoticonului care moare de râs, tipul te acuză apoi de o lipsă totală a simțului umorului, căci ce poate fi mai amuzant decât ce spune el? Mai trist decât un om ne-amuzant nu poate fi decât un om ne-amuzant, dar care se crede amuzant, și care mai și afirmă că "adoră persoanele cu simțul umorului". Eu cred că simțul umorului ține și el cont de substrat, de niște experiențe de viață, de multe lucruri. Unii se amuză doar prin asocierea imbecilă de cuvinte, ca în jocul ăla din generală, intitulat "Nenea Nae face baie in copaie".
                   Locul 3: Admiratorul. Acesta afirmă așa: "Bună! Foarte frumoase pozele tale, mi-ar plăcea să ne cunoaștem!" Această introducere îmi pare aproape jignitoare. Din toate lucrurile pe care le postezi (melodii, gânduri, cărți, filme, educație), omul vede niște poze. Exact ca cei care cumpără o enciclopedie despre animale sau despre natură și se uită numai pe poze, fără să-i intereseze alte lucruri. Dacă ăsta a fost începutul unei conversații, poți fi sigur că există nenumărate alte persoane cu poze "drăguțe" care au fost abordate de același individ.
                   Locul 2: Glumețul. Cred că fiecare din noi s-a confruntat cu mega-întâlnita expresie: "Am glumit, măi!" Ea a fost de mult timp dezbrăcată de sensul propriu, și învelită în cuvintele nerostite "Ești un prost... nu te-ai prins că era doar o glumă!", folosite pe post de scut de apărare pentru cineva care anterior a vorbit aiuristic. Ai o conversație cu o persoană, la un moment dat ea îți așterne pe chat niște cuvinte al căror sens nu îl ințelegi...sau pe care le înțelegi separat, dar nu pricepi cum au aterizat ele în contextul vostru. Și dacă ar fi o glumă, nu înțelegi gluma. Timid și cu teama că virtual IQ-ul va scădea brusc în ochii interlocutorului, îl intrebi ce a vrut să spună. Pentru a se scuti de explicații pe care nu le poate oferi, pentru că nici el nu înțelege prea bine ce a vrut să spună, sau pur și simplu pentru că observă reticența ta, acesta afirmă: "Am glumit, măi!". De fapt nu e nici o glumă în spatele acestor cuvinte. Ele reprezintă un simplu fel de a încheia subiectul într-un mod în care fiecare interlocutor ar scăpa nepătat. Bine...cel care "nu înțelege gluma" e puțin pătat, dar asta o vede numai el.
                 Locul 1: Simțitul, care face o introducere în conversație de genul: "Bună, cf...deranjez?" Acest "deranjez" îmi provoacă o erupție maculo-eritematoasă pruriginoasă. Da, am alergie la el, și nici o Dexametazonă nu m-ar rezolva. În primul rând, felul impersonal în care e pusă întrebarea dă senzația că individul intră într-o sală de ședințe sau într-o bancă, în care i-ar fi cam jenă să pătrundă nepoftit, iar în al doilea rând, există o singură variantă de răspuns. Eu cred că acest "Deranjez?" e un fel de scuză, sau de modalitate de atenuare a pătrunderii bruște în conversație.

              Într-un timp relativ scurt (maxim o oră și jumătate) am trăit câteva paradoxuri care mi-au declanșat din nou pofta de a scrie: am fost victima unei călătorii cu autocarul, și oricât de banală s-ar arăta o asemenea călătorie, iată că am trait clipe de neuitat.
             Nici nu m-am așezat bine pe scaun, că o doamnă stilată și aranjată a încercat să pătrundă în automobil cu o geantă mare. Șoferul, pe care l-am etichetat de la prima vedere ca "dubios", și-a exprimat dorința ca geanta cea mare să ajungă în compartimentul pentru bagaje. Până aici, șoferul avea dreptate. Doamna a refuzat politicos efectuarea acestei acțiuni, sub pretextul că geanta conținea lucruri fragile. Numai de atât a fost nevoie pentru ca șoferul să sufere o decompensare nervoasă. În ochii lui, din acel moment doamna a meritat sa fie umilită vorbindu-i-se la per tu, și a devenit o nebună care ar trebui internată la Spitalul 9, deoarece își dorește să creeze propriile reguli de circulație cu autocarul. Am depășit cu toții acest moment de cumpănă într-un final, și ne-am vazut fiecare de treabă. Domnul șofer, trecând de supărare, chiar s-a gândit să ne excite timpanele cu niște Conectăr, gandind că toți suntem fani. Bietul cântăreț nu a apucat să ne spună mai mult de "mai dă-te-n dragostea mea", căci radio-ul s-a stricat. Șoferul a încercat fel și fel de manevre...conducerea autocarului era cea mai puțin importantă în momentul ăla. Încercările s-au dovedit zadarnice, iar Conectăr ne-a parasit definitiv. Am fost cu toții triști pentru o perioadă, dar eu una mi-am recăpătat starea de bine și am început să-l citesc pe Kafka. Pe măsură ce lecturam, mă identificam tot mai tare cu personajul lui, căci parcă se întamplau tot felul de absurdități. Nu reușeam să mă concentrez prea bine, întrucât îl tot vedeam pe domnul șofer că mai face câte o cruce. Citeam 5 randuri, se închina. Mai citeam încă 3, iar se închina. Inițial am crezut că a crescut considerabil numărul de biserici, lucru care nu m-ar mira deloc, având în vedere închiderea spitalelor. Lumea tot face comparația asta de ceva timp: bani puțini pentru spitale, bani mai mulți pentru biserici. Dar este cât se poate de logic dezechilibrul ăsta: mai puține spitale înseamnă mai mulți morți, și de aici necesitatea unui număr mai mare de biserici. Vecina mea de scaun se mai închina și ea din când în când, dar ea făcea o cruce cam la 10 cruci ale șoferului. Am tot cugetat și am ajuns la concluzia că omul suferea de sindrom Tourette. Așa cum unii pacienți scot diverse onomatopee, dau cu piciorul în scaun sau înjură într-un mod compulsiv, așa se închina domnul șofer la fiecare 2 minute. Ulterior mi-am dat seama că mai există o posibilitate, mult mai plauzibilă: bărbatul săvârșise nenumărate păcate pe care le-a recunoscut sub sutana preotului, iar acesta din urmă i-a sugerat să efectueze o pedeapsă în care să facă semnul crucii de 30 de ori pe oră. Dar ce nu face omul pentru a-și elibera sufletul de păcate și, deci, pentru a lasa loc săvârșirii unora noi?
              La coborâre, m-am gandit la sugestia lui pentru doamna cu geanta, cea de a merge la Spitalul 9. Voiam să-i sugerez să o acompanieze.

             Leșinați de căldură, după ingestia eșuată de suc calde și bere calde  (vezi link aicisa ), odată cu venirea vremurilor încinse, românii de sex masculin au început așa-numitul proces de "împerechere a românilor", fix ca ăștia din Piscani. Ca urmare a mutării întregii țări la gârla cu denumire pretențioasă, plajele noastre se găsesc într-o impotență funcțională, favorizată și de spiritul ultra-afacerist al celor care au venit cu oferte care mai de care mai tentante, ce se întrec în număr de stele numai virtual.
             Mânați mai mult de prețurile mari  decât de condițiile mici, tinerii au luat cu asalt litoralul bulgăresc, plini de entuziasm și de optimism în ceea ce privește procesul pentru care mergeau acolo, și anume împerecherea. Ca și în cazul animalelor mai puțin inteligente, aceștia sunt stimulați de hormoni care, în sezonul estival, le schimbă dorința în necesitate. De aceea, ei nu pot fi condamnați pentru atitudine sau pentru abordările nefericite pe care le folosesc în preajma femelelor. Faptul că alegerile se fac pe litoral nu trebuie sa uimească pe nimeni: unde ar putea ei sa vadă tot ce poate oferi o femeie, daca nu la plajă? Poate credeați că preselecțiile sunt ușoare, dar nu e chiar așa: pe lângă trupurile perfecte pe care le caută acești domni ei urmăresc și freza (extensiile fiind un must), și felul în care înoată, sau cum alunecă picătura de apă până în buric. Toate acestea sunt esențiale pentru alegerea unei femele alături de care vor trăi timp de o zi întreagă, și nu țin cont de burțile sau de cheliile proprii.
             Ajunși pe tărâmurile bulgărești, tinerii au suferit o dezamăgire inimaginabilă: plajele erau murdare, hotelurile de lux se aflau în vecinătatea unor terenuri rușinoase, cluburile sufereau de niste goliciuni cât ele de mari. Peste toate ar fi trecut,  cu oarecare tristețe în suflet, dacă o condiție esențială ar fi fost îndeplinită: prezența femelelor atrăgătoare. Acestea însă lipseau cu desăvârșire: la stânga femei urâte, la dreapta femei urîte: oriunde s-ar fi uitat, nici urmă de femeie frumoasă. Cu cine s-ar fi putut ei împerechea? Practic, veniseră degeaba. Nici mâncarea cea multă și ieftină nu a putut stinge flacăra disperării. Puși în fața acestei  absențe totale a femeilor frumoase, masculii s-au luat cu mâinile de capetele lor goale și au  fost nevoiți să recunoască faptul că în România măcar femeile erau frumoase, deci aveau cu cine se imperechea.  Numai două lucruri puteau face în această cumplită ipostază: ori se întorceau în România ( și de aici derivau alte 2 mici posibilități: să se conformeze și să aștepte următorul sezon al împerecherii, sau să mai cheltuiască o avere pe litoralul românesc), ori să se imperecheze între ei. Majoritatea au ales prima variantă și s-au năpustit asupra litoralului românesc, măcar pentru un weekend, timp în care au folosit toate armele necesare agățării unei femei frumoase: o mașină de lux împrumutată, tovărașia de scurtă durată a unui prieten înstărit, freza șmecherească (adică tuns 0 sub urechi), maiouri care oferă iluzia unor mușchi umflați. Dar chiar și așa, cu toate eforturile supraomenești depuse, a existat un număr semnificativ de masculi rămași neîmperecheați.
            Ce poate fi mai trist de atât? Păi, mai trist de atât, nu poate fi decât faptul că nu te deranjează să îți trăiești viața într-o superficialitate cumplită, într-o căutare continuă de  senzații ieftine care te fac fericit timp de câteva ore, ca pe un drogoman.

            O sursa constanta de nervi pe meleagurile noastre o reprezinta incapacitatea fiecaruia din noi de a trai in acelasi spatiu cu persoane necunoscute. Nu ma refer la un trai de lunga durata, ci la traiul ala de cateva minute, maxim ore, in prezenta unor oameni cu alte conceptii despre viata, alte idealuri, alte mentalitati. Noi, aflandu-ne sub forta unei tensiuni omniprezente, avem nevoie de triggeri minusculi pentru declansarea unor veritabile crize de furie. Instinctiv, pentru a impiedica o criza gigantica de nervi, ne manifestam cate putin la fiecare stimul.
            Cele mai  multe eliberari nervoase au loc in trafic, si cantitativ sunt direct proportionale cu densitatea populatiei. Astfel, masinile aflate simultan pe strada intra in niste conflicte inevitabile unele cu altele. Fiecare sofer este impiedicat de catre toti ceilalti sa ajunga mai repede la destinatie, si fiecare crede despre fiecare in parte ca celalalt greseste. Strazile sunt cele care aud cea mai mare parte din injuraturile varsate. In metrou, lumea se bate pe locuri ca si cand le-ar ocupa pentru tot restul vietii. Cu timpul, oamenii au dobandit o tehnica aparte: dupa ce au ochit un loc bun, se indreapta catre el in graba, cu mana in fata, pregatita sa arunce o geanta acolo pentru a-l ocupa, dar cu o privire relaxata, care ar spune : "Eh, eu oricum merg in directia aia, daca prind un loc nu ma deranjeaza sa-mi asez posteriorul pe el". Folosirea acestei tehnici e stimulata de principiul la fel de comun: "Lasa ca nu ma cunoaste nimeni  aici in metrou, deci pot sa fiu naturalo-grosolan". Pe acelasi principiu merg oamenii care folosesc metroul pe post de rulota personala, si intreprind acolo activitati domestice, cum ar fi cosmetizarea sau servirea micului dejun. Am crezut ca am halucinatii vizualizand in metrou o doamna care isi servea acolo micul dejun. Cu felia de paine pe geanta si cu branza in punga, doamna musca pofticioasa dintr-o rosie zemoasa, total indiferenta fata de parerile vecinilor. Noroc ca a trebuit sa cobor, caci probabil la statia urmatoare incepuse sa se spele pe cap. O alta tehnica folosita cu succes in metrou, dar care din pacate nu e accesibila tuturor, o reprezinta utilizarea burtii pe post de persoana. Cel mai bine, tehnica asta merge atunci cand metroul e plin si nu mai lasa loc niciunui calator. Norocosii cu burta (plina cu alimente si nu cu embrioni sau feti) isi folosesc acest accesoriu parazit pe post de persoana care ocupa un spatiu in care va patrunde ulterior stapanul. Nici in RATB lucrurile nu sunt mai fericite. Cred ca acei controlori-calai ar trebui sa aiba niste atributii in plus, ca si asa se plictisesc, si anume un fel de filtrare pentru transpiratie si jeg. Nu de alta, dar e suficient sa intre un singur transpirat acolo si sa-i bage pe toti ceilalti calatori in niste sincope olfactive.
              Un loc aparte il reprezinta calatoria cu avionul. Nu voi repeta ce am scris acolo, intrucat acele lucruri se desfasoara la fiecare drum. O sa va barfesc, insa, finalul interesant. Eram in curs de aterizare cand stewardesa ne indemna sa ramanem cu centurile cuplate si cu telefoanele inchise, dar nici ea nu avea vreo speranta ca lumea sa o asculte, caci vocea ii era acoperita tocmai de acele sunete de deschidere a telefoanelor si a centurilor de siguranta. Odata ajunsi pe sol, oamenii incep sa aplaude. Nu stiu ce scrie in codul bunelor maniere, nici daca se mentioneaza lucrul asta, dar personal mi se par o imbecilitate aplauzele astea. Practic, lumea il aplauda pe pilot ca nu ne-a omorat in timpul zborului, sau ca a reusit sa nu strice aeronava.  Inainte ca avionul sa opreasca, oamenii deja se ingramadisera pe culoar, cuprinsi de o febra a iesirii din avion ca dintr-o pestera in care fusesera captivi cateva ore. Nu mai dispuneau decat de instinctul de supravietuire, in rest toate simturile le erau amortite. Stand pe scaun si contempland aceasta scena vizuala, aud din spate niste voci pregnante: "Domnule, de ce vorbiti asa?" "Ca sun' jmecher, d-aia!" "Va rog sa vorbiti frumos, ca eu nu m-am luat de d-voastra!" "Taci fa nebuna dreacu si veze-ti de treaba ta!" 
            Pe langa mijloacele de transport, un alt loc in care te poti imbolnavi de nevroza il reprezinta supermarketul. Aici, ca si in alte situatii, putem regasi disperarea sub diverse forme: unele persoane, suferind de o incapacitate de a lua decizii, isi trag dupa ele toate rudele de gradul I, in speranta ca, impreuna, vor depasi momente dificile precum alegerea unei paini cu secara, alba sau neagra. Dupa ce reusesti sa te strecori prin multimea purtand acelasi nume, ajungi la un alt obstacol: un carut lasat in mijlocul drumului de catre un stapan care a mers la raft sa citeasca etichetele tuturor produselor. Inca un hop depasit, inca o mini-explozie de nervi, si ajungi la raionul cu legume. Incerci si tu sa alegi niste rosii, dar te impiedici din nou de acelasi lucru: carutul! Spre deosebire de cealalalta categorie de cumparatori care il lasa in drum, aceasta isi tine carutul ca pe un frate siamez: nu se desparte de el nicaieri, cel mai probabil din teama ca produsele neplatite vor fi furate.
            Toate lucrurile astea ne imbolnavesc incet, dar sigur, de nervi. De-asta zic eu ca ar trebui ca cineva sa scrie niste reguli pentru o convietuire armonioasa in aglomeratie.
           
            

           

               De-a lungul vietii mele de pana acum am ajuns de cateva ori intr-o cumpana spirituala, cand am simtit ca nu mai exercit niciun control asupra lucrurilor care mi se intampla, si cand am imbratisat flamanda ideea destinului ca pe o modalitate de salvare. Mi-am spus ca degeaba ma zbat, pentru ca soarta imi este conturata cu mult timp inainte de nastere, si ca orice as face, voi intalni obstacole care ma vor impinge pe drumul meu. De fiecare data cand am iesit din prapastia psihica, am abandonat teoria destinului, dandu-mi seama ca este una periculoasa: crezand in ea, te lasi prada unui abandon fizic si psihic, traiesti de pe o zi pe alta cu minime preocupari, singurul entuziasm pe care il ai fiind curiozitatea in privinta locurilor in care te poate duce el. E ca si cand ai merge cu mainile legate la spate, pe un drum marcat cu sageti.
              Pe langa ideea destinului, o franghie de care m-am legat in momentele de instabilitate a constitutit-o Legea atractiei, care pentru mine devenea un fel de religie. Cred in continuare in ea, si sunt convinsa ca functioneaza, chiar si atunci cand apare sub alte denumiri: vindecarile miraculoase, succesele profesionale nu sunt intamplatoare decat intr-o minoritate din cazuri. Oamenii folosesc legea asta in viata de zi cu zi, fara sa-si dea seama. Problema este ca imbratisand-o prea strans, devine daunatoare si iti provoaca efecte adverse mai greu de suportat decat simptomele pe care le aveai inainte. Ajungi sa crezi ca mintea poate controla nu numai fiinta ta, dar si pe cele din jur, fara a tine seama de numerosii factori care vor interfera inevitabil cu ea. Legea atractiei, daca e luata prea in serios, te face sa te consideri un fel de zeu, iar cand realizezi ca nu ai aripi, suferi o cadere dureroasa de la mare inaltime.
             Atunci cand ne este bine, putem vizualiza viata noastra sub forma unei autostrazi. Mergem pe ea cu pasi grabiti, suntem deranjati de obstacolele care apar si care ne incetinesc drumul catre destinatie.  Pe masura ce inaintam insa, autostrada se transforma in drum pavat numai pe alocuri, cu numeroase intersectii, curbe, suisuri si coborasuri, iar destinatia se confunda cu linia orizontului.
             O ipostaza in care ajungi de multe ori este cea a unei intersectii psihologice, cand te afli intr-o incapacitate de a decide sa urmezi un drum sau altul. Simti ca viata iti va fi puternic influentata de alegerea luata, iti consumi intreaga energie pentru a lua decizia "corecta". In realitate nu exista o decizie "corecta", intrucat nu exista drumuri bune sau proaste. Fiecare loc catre care te conduce acel drum are lucruri pozitive si negative, asa ca multumirea ta va fi in mare parte aceeasi.
            Cea mai "nefericita" situatie in care poti ajunge este cea a unui drum infundat, cand trebuie sa o iei inapoi si sa apuci pe un altul. Ideea de a merge inapoi este de fiecare data deprimanta, se asociaza cu notiunile de "gresit" si "ratare". 
            Putem trece mai usor prin toate aceste drumuri si intersectii avand in minte si in suflet ideea ca viata nu te conduce catre nicaieri, si ca singurele lucruri palpabile sunt drumurile in sine, caci destinatia este una intunecata, cel putin in momentul asta, in care inca mai tragem aer in piept. 
            

              Unul din lucrurile pe care le detest si probabil ca le voi detesta pentru tot restul vietii il reprezinta o calitate romaneasca ridicata la rangul de necesitate: aceea de om descurcaret.
              Spiritul de om descurcaret se cultiva din frageda pruncie. Oamenii au observat ca e o calitate necesara unui trai romanesc lejer, astfel incat isi invata odraslele cum sa obtina lucrurile pe care le doresc. Deoarece calea cea dreapta este de cele mai multe ori lunga, sinuoasa si presarata cu diferite obstacole, parintii construiesc carari colaterale pentru copiii lor, lasand drumul principal celor mai fraieri. Avand un spirit de turma innascut, ceilalti parinti care vor vedea colateralele isi vor indrepta la randul lor copiii catre acestea, astfel incat aceste cai vor deveni in scurt timp suficient de batatorite incat sa se poata ridica la rangul de cai "drepte". Evident ca cei care urmeaza vor sunta calea principala cu mandrie, nonsalanta, cu bucuria imbecila a omului care a obtinut ceea ce isi dorea cu un minim de efort.
             Pe masura ce trece timpul nu incetez sa ma minunez de capacitatea oamenilor de a-si insusi lucruri care nu le apartin. Obiect, statut profesional, meserie...toate pot fi obtinute prin fel si fel de metode, majoritatea alegand colateralele despre care am vorbit. Am ajuns in punctul in care calea principala, obisnuita, de a ajunge la ele, este aleasa de o minoritate de oameni. Si o parte din acea minoritate o alege pentru ca nu are de ales. Paradoxal, tocmai aceasta categorie de oameni este cea in care pretentiile sunt maxime, care ar avea oricand o critica sau o acuzatie pentru orice persoana i-ar deranja in vreun fel.
             Oglinzile morale au fost intoarse pe dos, ca la mort! Nu ne mai pasa daca avem atributele necesare pentru a alege un drum sau altul, pentru a obtine o diploma, un statut, chiar si o imagine. Alergam orbeste catre scop pentru ca asa fac si ceilalti, din disperarea de a nu ramane in urma, de a nu ni se pune eticheta de "fraier". Dupa ce facem asta, ne credem deosebiti si ne uitam in jos la muritorii de rand, caci acum suntem "cineva", si nu se cade sa stam laolalta cu toate nimicurile.
             Ne-am creat niste etaloane pe care nimeni nu le mai pune sub semnul intrebarii. Femeile isi pun toate gene false, silicoane, chiloti din blugi, extensii si tocuri cat niste scari, alergand dupa un aspect pe care ele il considera deosebit. Toate il considera deosebit, si tocmai de-asta devine obisnuit. Se ingramadesc sa alerge pe acele carari batatorite si sa fie toate niste papusi, avand ulterior pretentia de a fi considerate "speciale". Ele stiu ca barbatilor le plac femeile cum le place si shaorma: cu de toate.
             Oamenii se ingramadesc sa devina sefi, sa ne conduca, fie ca au aptitudini de conducatori, fie ca nu.  Steaua succesului le straluceste sub nas, si fiecare crede ca e pentru el. Fara a se gandi la consecinte, mergand pe principiul "merge si asa", ei iau decizii, fac alegeri care le sunt favorabile, ignorand influenta pe care o exercita asupra unei multimi.
             Impinsi de parinti, elevii devin dornici de a intra in posesia unor diplome pe care nu le merita, pe care le vor purta in plasa ca penibilul de la Megastar, pe care nu le vor folosi niciodata nicaieri, decat in scop de etalare. Ele sunt numai trofee cumparate, dar ce conteaza ca sunt cumparate atat timp cat se afla in biblioteca de acasa, nu?
              Fiecare vrea sa fie cel mai bun. Asta ar fi un lucru pozitiv daca am actiona in scopul asta, fara a ne inconjura de calitati pe care nu le avem. Din pacate insa, nu numai ca ne dorim, ne si credem cei mai buni, fara a indeplini vreun criteriu care ne-ar indica asta. Ne urcam singuri pe un piedestal, si pe masura ce-l urcam, ne oferim o incredere de nezdruncinat in propria persoana. Oamenii cu exces de incredere in propria persoana nu sunt destepti decat in filme. In realitate, ei sunt cu adevarat periculosi. Crezand atat de mult in ei, in capacitatea de a judeca, iti dau senzatia ca nu pot gresi, iti ofera o siguranta falsa ca te poti lasa complet pe mana lor. Dar nu trebuie sa uitam ca orice om greseste, astfel incat sub grandomania lor se gaseste doar o iluzie pe care o vand interlocutorilor.
            Dam din coate, calcam pe cadavre, nu ne uitam in urma pe drumul nostru catre implinire. Sarim gardul la strandul cu intrare de 10 lei, intram primii in avion, in metrou, in magazinul cu reduceri, ne luam la bataie pentru o sarma oferita gratis, ne calcam in picioare pentru a saruta moaste-nu din credinta in Dumnezeu, ci dintr-o credinta mult mai puternica: aceea ca odata ce ti-ai intins secretiile salivare pe un craniu cu eticheta de "sfant", toate dorintele ti se vor implini.
              

              Vocabularul romanesc s-a despartit de numerosi termeni care au fost utilizati de-a lungul timpului, dar care acum s-au demodat, si, ca niste lucratori batrani, au iesit la pensie, lasand locul unor prospaturi. Lumea incearca sa para din ce in ce mai iubitoare, precum nespalatii care se invaluiesc in parfum, si in acest scop, se foloseste de astfel de cuvinte dulci pe care le injecteaza fara mila in urechile celorlalti.
             Sa luam exemplul cel mai evident: sarutul. Cand eram in liceu am inceput sa aud tot felul de deformari ale acestui sarut simbolic, care de cele mai multe ori inlocuieste clasicul si rigidul "La revedere". Expresia "Te sarut" a devenit prea intensa, oferind impresia ca  cineva care iti spune asta intentioneaza sa te sarute frantuzeste direct pe frunte sau pe obraz. De aceea, ea a fost inlocuita cu superficialul "Te pup". Curand, si el a devenit plin de substanta, si de aici deformarile: "Te pupic"- semnificand un fel de miscare tangenta a buzelor cuiva fata de obrazul tau, apoi "Te pupicesc"-acesta face aluzie, mai degraba, la niste buze minuscule, care oricat de mult s-ar apropia de fata ta, nu te pot atinge decat "putintel". Au urmat "Te pupacesc", "Te pupicez", iar de curand am auzit expresia "Te pupicei", care a fost, dealtfel, triggerul meu. Incerc sa imi imaginez cum poti sa "pupicei" pe cineva ( nu cred ca pseudo-verbul poate fi declinat), dar vad ca sunt secatuita de imaginatie. Dupa utilizarea indelungata a pupicilor, pupiceilor si pupipipipicitilor, oamenii au inteles ca acestia s-au acrit, intrand in contact cu diferiti pometi mai subtiri sau mai grosi, lucru care a determinat necesitatea folosirii unor indulcitori artificiali, astfel incat fiecare pupicut a devenit invariabil urmat de un "dulce", "dulcic", dulcicut" sau "dulcisor". Dar a trecut si vremea pupicilor dulci. Toata lumea ii folosea, si de aceea a fost nevoie de alcatuirea unor expresii care sa mai anime spiritele iubitoare, astfel incat s-a nascut poezioara "Te pupic dulcic pe botic". Furia interlocutorului nu trebuie sa fie declansata de acel "botic", pentru ca suntem cu totii animale, si, la o adica, boticul a devenit sexy!
           Facand o introspectie imi dau seama ca am o problema cu diminutivele, si imi pare ca folosirea lor in mod nejustificat e gretoasa. In meniul restaurantelor putem vedea felul de mancare denumit "Mamaliguta cu branzica". Ca si cand dintr-o vacuta acondroplazica s-ar obtine un laptic, care ulterior ar fi transformat in branzica, sau in smantanica. Nu inteleg aceasta tendinta catre diminutivare despre care constat ca are atata succes. Smantanica are exact acelasi gust ca si smantana, iar vacuta este tot o vaca, si nu sunt rea deloc, ci realista!
           Oarecum off-topic dar din aceeasi categorie a deformarii cuvintelor, am  observat ca multa lume denumeste amigdalele amigdalite. Trebuie sa facem cunoscut faptul ca amigdalele sunt organele, iar inflamatia lor se numeste "amigdalita". Facand o deductie logica, daca amigdalele sunt amigdalite, atunci inflamatia lor este amigdalitita!

            Pe principiul "Eu si iarna sunt pe val"-expresie devenita concept si generalizata in toate domeniile de activitate ale romanilor, cantaretii nostri, inzestrati sau nu cu voci sau talente poetice, scot in continuare hit dupa hit. Nici nu a trecut vremea unei melodii ca pseudo-vedeta imediat a fabricat-o pe urmatoarea. Astfel, la cateva luni dupa Senzatii auditive, un nou val de piese profunde ne-a inundat mintile si ne-a provocat fel si fel de revelatii.
            Iata cu ce ne mai intretine Matteo: "Amandoi sclipeam atat de tare/Amandoi in lumea asta mare/Amandoi, impreuna pana la soare/Si pe drum luam cateva stele-n buzunare". Vedeta isi aminteste cu nostalgie cum el si iubita lui straluceau in aceasta lume ca doua nestemate, si cum impreuna pana la soare. Nu e nevoie de predicat, caci noi suntem un public inteligent si ne-am prins ca pana la soare nu puteau decat sa mearga. Ce ma surprinde pe mine, este de fapt naivitatea de care da dovada atunci cand ne pacaleste ca el aduna stele in buzunare, ca si cand ar fi ciuperci. Probabil asta l-a si facut sa straluceasca: stelele depozitate in buzunarele sale, care ne vor provoca o cecitate brusc instalata daca intamplator ne vom intalni cu Matteo pe strada. Mai departe, acelasi personaj ne spune: "Si ridica o mana in aer ca stiu ca simti la fel/Nu te ocoleste oricat ai in portofel/Cum ne mai numim Regi in propriul castel/Atata timp cat a fugit printesa din el." De data asta el ocoleste subiectul in propozitie, convins in continuare ca suntem destepti si ne prindem singuri. Dar nu asta ar trebui sa ne suprinda in acest refren de zile mari, ci nonsalanta cu care vedeta isi recunoaste pedofilia: el este regele in castel, dar cand printesa( si nu regina) ii pleaca, viata lui nu mai are sens...sau cel putin, nu se mai poate auto-denumi rege.
              Sa trecem la Andra si la noul ei hit, ce cuprinde un mesaj foarte simplu: oricat ti-ar dori tu sa iti mearga rau, nu poti evita binele! Acesta te va bantui, iti va aparea in cosmaruri, si pana la urma tot te va invada, in ciuda avantului pe care l-ai luat fugind de el. Versurile melodiei cuprind un amestec heterogen de idei, dar putem deduce din toate o invatatura: aceea ca nu trebuie sa ne agitam prea tare, caci binele va veni oricum la noi; ar fi ok, totusi, sa dispunem si de cativa gologani, caci ei, chiar daca nu aduc fericirea, ne ajuta sa intretinem iubirea...sau iubita.
             Urmatorul personaj care isi recunoaste materialismul este Jassy Jo. Hitul ei are chiar un fir epic, introducerea fiind aceasta: "Ieseam intr-o zi cu fetele /Si dintr-o parcare iesea un coupe /Cand l-am vazut s-au inmuiat picioarele /Parca era de la Hollywood /Imi vine sa aleg dar cred ca totusi am sa fug ". Astfel, inceputul iubirii este reprezentat de aparitia coupe-ului. Jassy s-a indragostit de viitorul iubit inainte de a-l vedea! De fapt, nici nu este nevoie de vreun sofer, ea putand sa iasa in oras pentru a lua masa cu iubirea ei, Coupe. Ulterior se va anunta pe  facebook :"Jassy Jo added a lifetime event: in a relationship with Coupe".
               Urmatoarea vedeta de talie nationala pe care o voi barfi este Connect-R. El a compus de curand niste versuri pline de modestie: "Am patru camere si daca vrei/Aici chiria mea nu se plateste-n lei/Si nici in euro ca nu prea ma descurc cu ei/Putina dragoste si e ok". Spre deosebire de vecinii televizati, care se cred inteligenti, conecter recunoaste ca nu prea le are cu matematica, asa ca el prefera sa i se plateasca in natura. De asemenea, barbatul este lipsit de orgolii prostesti, astfel incat, oricat de tare l-ar dispretui iubita sa, el o va iubi no matter what. Cel mult poate sa o injure si sa o dea in dragostea lui, dar mai departe de atat nu va merge niciodata.
               Preferatul meu, pe care l-am lasat la sfarsit ca pe o prajitura siropoasa, este Alex Velea. Cuvintele pe care el isi asterne linia melodica sunt absolut delicioase: "Ma uit la Smiley si rad acum totul pare hilar/Mi-amintesc/eram tineri n-aveam bani in buzunar/Mancam crenvusti cu mustar si n-aveam habar/De ce ne rezerva viata acum totul e clar/Totul pentru public pentru scena pentru fani/Si ma stiu ca pe o ruda ca ma stiu de multi ani/Pot sa rad sa plang ca sunt un tip normal/Pot sa o dau in bara daca sunt luat de val/Nu sunt un tip banal dar asta nu inseamna ca sunt grande/Si am o viata atat de complexa pot sa scriu o carte/Jur ca as face parte fiecaruia din voi/Alex Velea fratiwear". In primul rand, Alex isi aminteste cum in frageda-i pruncie nu avea bani decat de crenvusti si mustar, aceste alimente dovedind culmea saraciei. Ulterior a devenit clar faptul ca era menit sa fie vedeta, dar cu toate astea, el nu a uitat de unde a plecat, asa ca din cand in cand coboara la nivelul nostru, al muritorilor de rand. Vedetismul sau a atins cote maxime, publicul fiind in permanenta interesat de ce mai mananca si ce mai imbraca Alex, dar el nu se sfieste sa ne destanuie tot, astfel incat ne creeaza senzatia ca este o ruda de gradul intai a fiecaruia din noi. Ca sa nu mai dam banii pe fel si fel de reviste cu informatii despre el, ne ameninta ca ar putea sa scrie chiar o carte, care cu siguranta ar fi citita pe nerasuflate. Smiley este  prietenul lui Alex. El are meseria de artist, cu carte de munca, si este un tip paradoxal: poate chiar sa si planga, adoptand un facies de risus sardonicus ce ne-ar surprinde pe toti. Cei doi, Smiley si Alex, sunt fratiiwear awaawawawaaaaawwaw. Onomatopeele de final sunt prea profunde pentru a fi intelese de catre noi, asa ca trebuie sa le luam ca atare. Urmatorul hit al vedetei Alex se bazeaza pe aceleasi idei domestice cu care ne-a obisnuit: "Fac dus, sunt fresh, in buzunar am cash/Vreau sa mai beau un fresh ca am nevoie de vitamine/Suntem sufletul petrecerii/Preferati si de public si de paparazzi./E totul la vedere n-ascundem nimic". Inainte de a incepe party-ul, Alex Velea face dus, dupa care isi introduce parale in buzunare. Totul este la vedere, nu se ascunde nimic: sapunul si prosopul pe care s-a sters pot aparea in Can-Can, sau poate chiar in cartea pe care acesta o va scrie, bazata pe viata lui complexa. Inconjurat de public, dar si de paparazzi, Alex Velea pleaca de la petrecere pentru a compune urmatorul hit. Pana atunci vom sta cu sufletul la gura!

                Definitie: Sindromul macho-man este o afectiune caracterizata printr-o serie de semne si simptome ce creeaza in ansamblu ideea de "barbat adevarat", dar sub care se ascunde un substrat ieftin si comun. Afectiunea este x-linkata, gasindu-se exclusiv la persoanele de sex masculin. Exista, insa, si un echivalent in randul femeilor-sindromul "fatal-woman", despre care vom vorbi cu alta ocazie.
                Epidemiologie: afectiunea este cunoscuta de multa vreme, fiind relatata in carti aparute cu secole in urma. Se poate observa o crestere a incidentei in zilele noastre. Aceasta se intalneste din ce in ce mai frecvent: daca in urma cu un numar de decenii se intalnea exclusiv in mediul urban (cetatenii rurali pastrand o umilinta innascuta), acum putem regasi acest sindrom la fel de frecvent in ambele medii, diferentele fiind nesemnificative statistic.
                Patogenie: exista 2 teorii cu privire la aparitia sindromului, intrucat exista 2 tipuri de pacienti, diferite ca substrat, dar la care boala, odata aparuta, se manifesta in acelasi mod:
1. Primul tip este reprezentat de pacientul slab dotat fizic si intelectual, care observand la gradinita si la scoala succesul colegilor mai aratosi, dezvolta o serie de frustrari pe care incearca sa le depaseasca dezvoltandu-si calitati inchipuite sau atribuindu-si caracteristici de suprafata, care il acopera intr-un fel de vernix protector si care impiedica lumea sa descopere ce se afla sub el.
2. Al doilea tip este cel al baietelului care s-a bucurat inca din scutece de o atentie sporita  din partea fetelor, si care, recunoscandu-si calitatile fizice, si-a construit in viata un drum exclusiv in functie de acestea, inhibindu-si porniri intelectuale sau profesionale.
                Manifestari clinice:  Sindromul se caracterizeaza printr-o serie de semne si simptome ce au ca particularitate faptul ca ele sunt resimtite cu precadere de cei din jur:
-diferenta dintre omul din casa si omul de pe strada: aflat in propria casa, cu jaluzelele trase, pacientul se va desfasura in voie, lasand toate impulsurile si nevoile fiziologice sa se manifeste; iesind pe strada , se transforma intr-o persoana care te poate insela usor: el va imbraca un tricou mulat cu decolteu in V, care descopera un piept viril si care este deseori ornamentat cu un tatuaj ce cuprinde un mesaj atat de simplu incat pare de-a dreptul imbecil, dar care e scris strategic in alta limba. Scrierea mesajului in alta limba are o serie de avantaje: pe de o parte da un aer de mister, pe de alta parte te face sa crezi ca purtatorul este un poliglot inteligent;
-macho-man-ul nu va avea niciodata o relatie stabila, el aflandu-se in incapacitatea dedicarii unei singure femele. De aceea, casuta lui de mesaje de pe facebook va fi plina de invitatii si complimente adresate fetelor aratoase din lista. Chiar daca nu intotdeauna capata raspunsuri pozitive, el nu va inceta niciodata sa curteze, de teama pierderii aceste capacitati;
-in cazul in care nu reuseste sa-si procure o masina decenta, el se va afla intotdeauna in tovarasia cuiva cu o astfel de masina si se va poza langa aceasta in incercarea de a se inconjura cu lucruri de calitate;
-activitatea cea mai intensa este reprezentata de mersul in club: in acest scop va frecventa localurile cu fite maximale, se va imprieteni cu dj-ul, va avea masa lui si va pune ochii pe fiecare femela nou-aparuta;
-odata cuplat, macho-manul se desumfla in scurt timp, dovedind ca dincolo de atitudinea construita in toti acesti ani nu se gaseste nimic;
-de multe ori, pacientului ii este teama sa-si dezvaluie adevarata meserie, astfel incat va face efortul de a invata cativa termeni dintr-un anumit domeniu, in care va pretinde ca lucreaza;
-playlist-ul lor este format preponderent din melodii romanesti cu versuri care exprima "pe sleau" tot ce poate trece prin capul unui astfel de pacient ( Iarna pe val, Da-te-n dragostea mea, Chiar daca ai plecat etc);
                 Diagnostic diferential: 
-barbatii adevarati: -nu vor fi prinsi niciodata jucandu-se Candy Crush Saga
                                     -nu vor avea niciodata poze facute de ei insisi in oglinda, langa WC
                                     -nu vor agata niciodata din masina
                                     -nu se vor checkiniza la sala de forta sau in propria casa
-cocalarii declarati:- spre deosebire de macho-men, acestia nu poseda teama de a fi judecati, astfel incat vor avea aceeasi atitudine si in casa, dar si afara
                 Mortalitate si morbiditate: cea mai frecventa cauza de deces in randul acestor persoane este reprezentata de suicid, care apare ca urmare a incapacitatii lor de a-si procura femelele dupa care tanjesc. Cei care nu ajung pana acolo dezvolta depresii adanci, aparute tot in urma esecurilor sentimentale, cele profesionale neintrand in sfera lor de interes.
                 Tratament:  singura terapie eficienta este transplantul de personalitate, de care, din pacate, beneficiaza o minoritate din pacienti.
                 Prognostic: rezervat.


                

                Prostia in care zace populatia noastra creste exponential...legati la ochi, cu urechile ciulite intr-o singura directie, oamenii trec prin viata cu eforturi minine, dar cu asteptari maxime de la cei din jur. Incapabili sa isi asume responsabilitatea pentru faptele lor, au invatat sa faca acuzatii gratuite si sa arunce vina pe oricine s-ar afla in jurul lor. Romanii sunt niste inofensivi...niste naivi oricand se poate, dar se transforma oricand in razboinici experimentati, pentru a-si apara drepturile inchipuite. Si-ar incalca oricand principiile pentru o bucatica de avere, punandu-si cu grija masca de victime, care ii ajuta in obtinerea unei compatimiri din partea celor care nu pot vedea dincolo de aceasta masca.
               Una dintre multiplele dovezi ale acestui fapt o constituie acest articol recent: o pereche de parinti si-a hranit odrasla cu ciuperci culese ochiometric din padure. Aceasta a ajuns la spital in stare grava, unde i s-a pus diagnosticul de "intoxicatie acuta grava cu ciuperci", iar dupa o aparenta imbunatatire a starii de sanatate, copilul a decedat. Evident ca moartea propriului copil este cel mai ingrozitor lucru care se poate intampla. Dar eu ma intreb: "Tu, tata care arunci cu pietre in personalul medical...cum de nu te invinovatesti pentru hrana pe care i-ai oferit-o copilului tau? Nu meriti tu, oare, sa fii acuzat pentru inconstienta cu care i-ai pus in farfurie ciuperci otravitoare?" Oricat de slab informat ai fi, nu ai cum sa nu stii ca exista ciuperci otravitoare! Pe toate caile posibile s-a facut cunoscut populatiei faptul ca nu poti sa mananci, si mai ales sa le oferi copiilor (care au un organism chiar mai sensibil decat al tau, de adult) ciuperci culese cu mana ta naiva. Ai crezut ca poti sa-ti hranesti odrasla cu otrava si apoi sa o aduci repede la spital pentru a fi salvata?
               O alta dovada a lucrurilor despre care am scris o reprezinta subiectele stirilor de la ora 7, asa-numite "cele mai importante stiri ale zilei". Am aprins televizorul pentru a afla si eu, un om dezinformat, despre ce se mai intampla in aceasta tara. Primul subiect, discutat o jumatate de ora, a fost reprezentat de celebra bataie incasata cu stoicism de Alexandra Stan. Vedeta care si-a luat inima in dinti si a decis sa se faca de ras in fata intregii tari, dar si peste hotare, ne-a aratat tuturor machiajul violet al ochilor sai pretiosi. Ne-a descris cu amanunte cum a primit primul sut, apoi primul pumnulet, cum a indurat ea atata timp stresul pe care l-a suferit alaturi de impresorul ei, de care nu s-a putut dezlega, indragostita fiind de el. Pentru a ne convinge de tragedia de nivel national, stirista pune fel si fel de intrabari Can-Can-icesti, unele mai penibile decat altele, si ale caror raspunsuri ne-au tinut cu sufletul la gura. Am ingurgitat aceasta prima stire cu greu, si cu speranta ca urmatoarele vor fi chiar stiri. Si chiar stiri erau: am aflat o alta veste pe care orice roman trebuie sa o cunoasca, si anume ca Ilie Nastase s-a insurat! Mi-am oprit din nou respiratia pentru cateva minute grele, in continuare cu speranta ca urmatoarele vor fi stiri adevarate. Si din nou am fost absolut socata: am aflat continuarea stirii despre nunta lui Bute, stire inceputa in ziua anterioara-episodul 2. Banuiesc ca reporterii s-au gandit sa bage la stiri un serial al nuntii lui Bute. Probabil ca astazi ne-au informat despre luna de miere...
             Punct.

           Stiri despre copii abandonati, persoane seropozitive, avorturi, auzim in fiecare zi. Tocmai pentru ca le auzim atat de des, le ascultam mai putin. Nu te sensibilizeaza niciunul din aceste subiecte daca nu ajungi sa ai un contact mai apropiat cu ele.
           Pe internet circula de ceva timp un poster care descurajeaza avortul, si nu pot sa nu imi exprim parerea vis a vis de acest subiect controversat. Motivele induse, referitoare la sufletul embrionului, sunt cat de cat plauzibile, dar pentru cei care nu si-au imaginat vreodata asta, in anumite cazuri avortul este cea mai buna alegere! Cum poti sa o lasi pe o fetita de 13 ani sa nasca, in conditiile in care nici ea insasi nu s-a lamurit in legatura cu viata? Cum va ingriji ea acel copil, ce educatie ii poate oferi, cum isi va continua ea insasi dezvoltarea? Atat pentru copilul cel mare cat si pentru copilul cel mic, avortul este mai potrivit in circumstantele date. Aceeasi discutie se poate purta in conditiile in care mama afla ca are un copil malformat. Ultra-credinciosii vor spune ca orice suflet merita sa traiasca, dar oare ei s-au gandit cum va trai acel copil? Cum se va insera el in societate, cu retardul lui mental care nu ii va permite nici macar sa mearga sa cumpere paine? Cum va fi vazut la scoala de colegii lui, sau de oamenii de pe strada? Daca spiritul acelui copil si-ar putea exprima parerea, eu cred ca si-ar dori sa evite o viata plina de suferinta. Am vazut acum ceva timp intr-un serial medical un pasaj care m-a pus pe ganduri. Era vorba de un copil care se nascuse cu niste malformatii ale mainilor, cu degetele lipite. Se punea problema daca parintii ar trebui sa il opereze in primii ani de viata si sa-l supuna suferintei fizice provocate de multiplele interventii chirurgicale, sau sa-l lase asa pana cand va fi in capacitatea de a face propriile alegeri si de a indura durerea. Poate ca persoanele care sunt impotriva avortului ar opta pentru a doua varianta, dorind sa evite suferinta fizica a copilului. Eu cred insa, ca orice adult si-ar dori sa fi fost operat cel mai precoce cu putinta, evitand calvarul psihic pe care il atrage o astfel de conditie medicala. Un copil care trece prin marginalizare, batjocura, respingere provocate de cei de o varsta cu el, probabil va avea sechele si in ipostaza de adult, pentru ca el trece prin aceste stari chiar in perioada in care se dezvolta cel mai mult, si cu siguranta ii vor amprenta personalitatea. Zi de zi ma confrunt cu un caz care ma emotioneaza: un nou-nascut cu fenotip de sindrom Down isi duce traiul pe sectia de prematuri; are facies specific de sindrom Down si malformatii cardiace, iar mama, care il viziteaza, nu intelege nicidecum situatia copilului sau; stie ca nou-nascutul sufera de o boala, dar pentru ea sindromul Down, rosul in gat, infectia HIV, intra in aceeasi categorie. Ea nu e pregatita sa ingrijeasca un astfel de copil, si nu imi este greu sa imi imaginez ce se va intampla cu el cand va depasi etapa de "copil dragalas". Vine ziua in care el va ramane in urma la scoala, nu va reusi sa invete mai mult decat 3 versuri, nu va putea face conexiuni logice, nu va sti sa faca nimic in viata lui care sa il faca fericit, iar parintii isi vor pierde rabdarea cu el. Caci oricat de bun parinte ai fi, un astfel de copil te epuizeaza fizic si psihic. E adevarat ca exista si cazuri mai fericite de downieni, care reusesc sa isi construiasca o viata cat de cat armonioasa, dar ele sunt exceptii. Atunci cand mama cunoaste din timpul sarcinii ca exista un risc mare ca fatul sa aiba aceasta trisomie, nu se poate spune care va fi gradul afectarii neurologice, cardiace sau renale.
              Pe langa cazurile de mame foarte tinere si de feti cu malformatii congenitale, mai exista si cazurile atat de simple ale mamelor care nu isi pot asuma raspunderea cresterii si ingrijirii copiilor. Primul copil abandonat pe care l-am vazut era, din fericire, aparent sanatos. Putem spune ca sansele lui sunt destul de bune...poate fi adoptat de o familie, dar, cel mai probabil, va ajunge intr-un centru social sau pe strazi. Mama sa era studenta si nu avea timp sa se ocupe de el, asa ca l-a abandonat. Unul dintre cazurile care ma va bantui, probabil, pana la batranete, este cel al unui copil nascut in RATB! Mama, lipsita de orice fel de grija, se afla din fericire intr-un RATB care trecea pe langa Maternitate, astfel incat copilul a fost livrat in conditii sigure, chiar daca provenea dintr-o sarcina neinvestigata. Dupa nastere, insa, copilului i s-a marit progresiv capul, a fost banuit a suferi de un sindrom genetic, abdomenul i s-a marit si el, iar fontanela anterioara era gigantica! 8/6 cm... cand am citit in foaia de observatie am crezut ca cineva a scris din greseala aceste dimensiuni in loc de 1.8/1.6 cm. Practic, copilul avea o zona in cap unde aproape ca ii puteai palpa creierul. Durerea pe care o simti vazand un astfel de copil este cu atat mai mare cu cat te gandesti ca el nu realizeaza gravitatea situatiei. E ca si cand ai urmari cum o cladire se prabuseste peste un om care doarme: el nu stie, tu nu poti face nimic pentru el. Au urmat cazurile copiilor proveniti din mame seropozitive. Este o realitate despre care multi nu au habar: in tara noastra exista o epidemie HIV-SIDA! Paradoxal, femeile infectate HIV par mai fertile decat oricare alta categorie de femei. Astfel incat, saptamanal apar copii noi ale acestor femei. De multe ori e vorba, bineinteles, de mame care traiesc intre droguri, indiferenta, encefalopatie. E mult, mult mai trist sa vezi acei copii abandonati decat un avort. Cu atat mai mult cu cat, nimeni nu si-ar asuma raspunderea ingrijirii unui seropozitiv. Toti parem sa empatizam cu aceste cazuri, ni se rup inimile vazand copilasii, cu ochii lor mari, care inca nu stiu ce suferinta vor avea in aceasta viata, dar cine i-ar lua acasa pentru a face din ei niste oameni? Nici dupa nasterea primului copil aceste femei nu sunt trezite la realitate, lucru dovedit de faptul ca ajung pe sectia de infectioase cate 3-4 copii provenind din aceeasi mama. Ne-am confruntat intr-o zi cu, cazul unei doamne care nascuse 4 copii; pentru ca seropozitivii primesc din partea statului un ajutor financiar lunar care depaseste salariul meu de medic rezident, aceasta doamna traia impreuna cu sotul si cu cei 4 copii din acel ajutor. Nimeni nu muncea in casa, astfel incat femeia poate chiar avea o bucurie sadica si naiva in acelasi timp in privinta bolii ei. Pe aceeasi sectie ajung copii din mame care pe langa HIV, sufera si de alte boli care ii compromit neurologic inca din primele zile de viata, cum ar fi sifilisul congenital.
             Bineinteles ca cea mai buna metoda de a evita aceste situatii o reprezinta folosirea metodelor contraceptive, care sunt, pana si ele, contestate de Biserica. Dar daca ai sarit de aceasta etapa si ai ramas totusi insarcinata, dar nu esti pregatita sub nicio forma de ingrijirea unui copil, care este alegerea cea mai potrivita? Da, avortul este un pacat, un gest oribil si o trauma, atat pentru femeie cat si pentru embrion.  Femeia care avorteaza este o criminala! Si totusi, cred ca o astfel de "crima" este o alegere buna, in detrimentul unei vieti in care sansele ti s-au taiat de la bun inceput.

             Acest articol s-a nascut ca urmare a unei intrebari clasice, dar destul de rara in zilele noastre: "Ce parere ai despre barbatii care plang?" Ca si cand barbatii ar fi o specie aparte de vietuitoare, lipsite de canal lacrimal si de sentimente.
             Inca de mici ni se implementeaza ideea ca femeia a fost "confectionata" din coasta barbatului. Adica Dumnezeu a luat o coasta, a cultivat-o, si din coasta s-au produs plamani, par, ochi, tibii. Accept cu stoicism (sper) pietrele care vor fi aruncate in directia mea, si contest total ideea asta, care sugereaza intr-un mod subtil ca femeia este inferioara barbatului, este o replica a acestuia. In sprijinul acestei idei vin si actiunile ulterioare prezentate in Biblie, si anume ca atunci cand Dumnezeu a interzis gustarea marului, barbatul s-a tinut tare, dar femeia, mai slaba din fire, nu a putut rezista ispitei, si ulterior si-a corupt si vecinul din Rai. Pentru faptele savarsite, femeia a fost pedepsita cu mai multa asprime: pe langa izgonirea din Paradis, ea fiind condamnata la suferinte fizice imense in momentul expulziei progeniturilor, si in plus i s-a interzis intrarea in Altar. Peste toate acestea troneaza ideea cea mai mareata dintre toate, si anume aceea ca atat Dumnezeu Tatal cat si Fiul sau, sunt barbati.
             Iata cum excesul de religie creeaza o balanta dezechilibrata intre barbat si femeie. Sunt de acord ca barbatul are mai multa forta fizica, femeia dispune de o mai mare sensibilitate, femeia e o casnica mai buna, barbatul are mai multa putere de munca (fizica), insa per total caracteristicile acestea ar trebui sa fie echilibrate, si nu sa ridice barbatul pe un piedestal. In intreaga lume functioneaza legea compensatiei.
             Pentru ca barbatul este o specie puternica, el nu ar trebui sa planga niciodata. Din contra, barbatia ii este dovedita de lipsa totala a lacrimilor, chiar si in fata unei cepe. Aparitia unei dare post-lacrimale pe obraz este echivalenta cu o castrare medicamentoasa sau chirurgicala, deci un barbat care a plans nu poate fi altfel decat eunuc. Totodata, barbatul adevarat nu are sentimente decat fata de lucruri care ii apartin, el fiind astfel intr-o incapacitate totala de empatie. Cel mai frecvent, sentimentele se orienteaza catre propriul trup, si in cazuri fericite, catre lucruri concepute de el insusi sau catre mama. Mandri de forta fizica cu care au fost inzestrati, barbatii adevarati nu rateaza ocazia de a si-o demonstra in diverse circumstante, dar de cele mai multe ori nici nu se ajunge pana acolo, pentru ca introducerea virtuala a anumitor organe in diverse concavitati sau convexitati este suficienta.
             In concluzie, plansul este un proces fiziologic, care ne napadeste pe toti din cand in cand, si nu o dovada de feminitate sau de feminizare...sau de emasculinizare.

            In stagiile din facultate domnii doctori care au avut rolul de mentori ne-au avertizat in legatura cu diferite obstacole pe care le-am putea intampina in drumul nostru de medici. Ne-am mirat si ne-am amuzat in acelasi timp de parinti care si-au tratat copiii bolnavi de otita introducandu-le supozitoare in urechi (pe principiul "Nurofen actioneaza direct la locul durerii"- il doare urechea, atunci bagi supozitorul cu Nurofen in ureche) sau de paciente care au inghitit ovule-acestea din urma i-au venit de hac candidozei, si-au pus ambitia si chiar daca nu au reusit din prima, au luat un pahar de apa si nu s-au lasat pana nu au inghitit ovulul.
            Sunt inca la inceput de drum, dar nu e nevoie de mult timp pentru a acumula intamplari de povestit nepotilor la gura sobei. Au mai trecut cateva saptamani de la anamneza esuata si urechile mi-au fost delectate cu alte lucruri originale.
            Sa vorbim intai despre o fetita de varsta neprecizata, care a ajuns in garda noastra pentru o problema medicala care nu se rezolvase. Fetita avea diferite bilete de externare din diferite spitale unde pacienta figura ca avand diferite varste, desi internarile avusesera loc in decurs de o luna. Colega mea o intreaba pe mama copilului: "Mai mama, cand ai nascut copilul asta? Ca vad aici ca are ba 7 luni, ba 11, ba 1 an". Raspunsul mamei a fost la obiect: "Ei doamna, dar eu mai stiu cand am nascut-o? Eu nu stiu carte ca sa pot sa-mi dau cu seama". Fratele mamei, un intelectual care se arata a fi responsabil si dornic de a ne arata cata medicina cunoaste, ne spune, foarte serios, ca fetita, printre altele, "A suferit si de scabie!"
           Sa trecem la urmatoarea doamna, care s-a internat in spital cu scopul de a naste. Am ajuns la dansa cu foaia de anamneza in fata, pentru completarea campurilor obligatorii cu informatii despre ea, si cu ecusonul de medic pediatru atarnat la gat. Ca sa nu o ingrijorez pe viitoarea mamica si sa-i precipit nasterea, am anuntat-o ca am o serie de intrebari care se pun de rutina tuturor viitoarelor mamici, si ca daca nu o deranjeaza, as vrea sa-mi raspunda catorva intrebari. Dragalasenia mea a fost totusi exagerata, pentru ca doamna imi raspunde: "Mda... sa vad daca ma pot concentra pe mai multe lucruri, ca trebuie sa trimit si un SMS!" Am inghitit in sec si am lasat-o pe doamna sa trimita SOS-ul, apoi am continuat. Am aflat ca are 8 clase, lucru care ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri, dar eu, incapatanata din fire, am intrebat: "Sarcina actuala a fost obtinuta prin fertilizare in vitro?" Auzind intrebarea, faciesul doamnei s-a schimonosit in feluri inimaginabile, si mi-a raspuns intrigata: "Prin ce?!?!" Mi-a parut rau ulterior, pentru ca dansa s-a simtit prost crezand ca o acuz de exhibitionism cand de fapt ea se iubise cu al sau concubin numai sub asternuturi.
          Ultimul apartinator la care ma voi referi este mama unui copil care necesita internare. Doamna era prea doamna ca sa accepte conditiile din spital, ea fiind o intelectuala de clasa, si care nu s-ar fi pretat la umilinta de a-si interna copilul intr-un spital de stat. Motiv pentru care a semnat pe foaia de observatie: "Mi sa explicat riscurile si refuz internarea contrar avizului medical".
          Nu as vrea sa fiu rea. Incerc sa imi imaginez sentimentele pe care le are un parinte atunci cand copilul sau nu este bine. Dar nu trebuie sa uitam sa ne uitam in oglinda inainte de a critica. Deci, in conditiile in care ei  nu au prea mult habar despre aceasta viata, mi-ar placea sa inlocuiasca putin aroganta cu umilinta.