În calitate de medic, un pas esențial pe care trebuie să îl faci pentru a putea consulta un copil îl constituie stabilirea unei conexiuni cu acesta. Tonul vocii, aspectul fizic, hainele, toate astea te ajută să te apropii sau să te îndepărtezi de el. În acest scop, m-am înarmat cu papițoaie agățate de stetoscop, pixuri haioase, halate colorate și șoareci în urechi. Uneori un zâmbet întregește imaginea de om inofensiv, dar de cele mai multe ori, drumul pe care îl străbați pentru a câștiga încrederea copilului e unul lung și anevoios, și asta din cauza educației pe care o primește acasă. Părinții descriu vizita la medic sub o forma malefică, iar teama copilului e augmentată de anxietatea care o cuprinde pe mamă odată intrată în cabinet. De multe ori am auzit amenințarea cea mai ridicolă și nesănătoasă care poate exista: "Dacă nu ești cuminte doamna doctor o să îți facă injecție!" Dacă am compara durerea efectivă provocată de injecție cu un accident de joacă am constata că intensitatea celei dintâi e mult mai mică. Putem, astfel, să tragem concluzia că injecția doare pentru că e percepută ca o pedeapsă, nu ca un lucru salvator. Amenințarea cu injecția e una absolut neinspirată: de teama ei copilul stă cuminte în timpul consultației, tu  trebuie apoi să aplici injecția în scopuri medicale, iar copilul se intreabă unde a greșit, de ce e pedepsit când el a stat cuminte. Pentru el, viața a fost nedreaptă de la o vârstă fragedă.
              La extrema cealaltă sunt copiii ultra-răsfățați, cărora nu li se refuză niciun capriciu, pentru care părinții ar sta și în cap, iar ei cred că asta îi face părinți buni. Acești copii sunt viitorii adulți care nu știu să piardă, și care vor ajunge la lucruri josnice pentru a obține ceea ce-și doresc. Nu sunt adulții ăia cu spirit competitiv, ambițioși, ci copiii care au fost obișnuiți să li se ofere totul, care au trăit cu impresia că tot ceea ce au li s-a cuvenit, sunt oamenii care nu știu să aprecieze ceea ce au, pentru că ceea ce au trebuia sa aibă de la început! Am avut de-a face într-o gardă cu o mămică deosebit de iubitoare, peste măsura de tolerantă, care încerca să-și convingă copilul de 3 ani să se lase consultat. Metoda pe care o folosea ea era clasicul Pavlov:  "Mami, dacă stai cuminte doamna doctor îți dă un pix! Ia uite câte pixuri are doamna doctor! Vaaai ia uite ce pix frumos o să primești dacă stai cuminte!" Eu stăteam nemișcată lângă ele, așteptând ca fetița să se oprească din urlete și lovituri ( căci ne aplica atât mie cât și mamei ei niște șuturi în burtă). Văzând lipsa mea de atitudine, mămica mi-a spus enervată: "Dar dați-i doamnă un pix, nu vedeți că nu stă?" Am refuzat să fac asta, nu din teama că voi pierde un pix, ci pentru că purtarea doamnei mi s-a părut total nepotrivită. Copilul nu e un câine căruia să-i oferi un biscuite pentru că a stat în două labe. El trebuie ajutat să înțeleagă situația în care se găsește, și că totul se face pentru binele lui. Pentru că circul nu părea să se oprească prea curând, o doamnă asistentă i-a oferit copilului un pix, care în scurt timp a fost aruncat cu ură în celălalt colț al camerei. Într-o situație asemănătoare a fost implicată o pacientă în vârstă de aproximativ 10 ani, care venise pentru o afecțiune a cavității bucale. Eu, mama ei și alte colege de-ale mele am stat pe lângă ea rugând-o să deschidă gura pentru a vedea ce ascunde acolo. Rugămințile noastre au fost în zadar. Fetița nu voia să deschidă gura, și cu cât o rugam mai tare, cu atât mai multă îndârjire refuza să o facă. A stat vreo 2 ore în camera de gardă, timp în care rugămințile mamei au continuat. Într-un final, cea din urmă și-a pierdut răbdarea și și-a vărsat furia asupra nemiloșilor doctori care refuzau să-i dea fetiței tratament. I-am explicat mamei că nu știm ce tratament să-i dăm atât timp cât nu vedem ce leziuni are, dar a plecat, probabil către alte spitale unde a repetat scena de teatru.
             Situațiile de genul ăsta pot fi interpretate și caracterizate superficial printr-o lipsă de binevoință a medicilor, dar eu mă întreb cum de generația noastră și cele dinainte nu au trecut prin astfel de momente. Se face atâta propagandă pe tema copiilor neglijați, molestați, dar nimeni nu vorbește de copiii bolnavi de o hiperatenție și hiperprotecție din partea părinților. Cu exceptia situației în care beneficiază de o moștenire colosală care să le ofere un trai luxos pentru o viață întreagă, cei din urmă vor ajunge cam în același punct cu primii, deși au pornit de la șanse împărțite inegal. Iubirea față de propriul copil poate fi dăunătoare atunci când nu e filtrată prin sita raționalului, atât pentru părinte cât și pentru fiu.