Din categoria "pacients and their relatives strike again", iată ce perle am mai cules în ultima perioadă:
Pe de o parte sunt perluțele pacienților, pe care le indrăgim cu toții, pentru că provin din creierașe în curs de dezvoltare, și care nu pot fi acuzate de vreo encefalopatie până când ajung la stadiul de maturizate.
Unul dintre copiii care m-a ajutat să eliberez câteva endorfine îl avea cu el la spital pe prietenul lui cel mai bun, un dinozaur în miniatură, cu gura căscată. Băiatul, educat astfel încât să-și susțină punctul de vedere în orice situație, nu m-a lăsat să mă uit în gâtul lui până când nu m-am uitat întâi în cel al dinozaurului. După ce am vizionat cu lanterna faringele de dinozauruț , a deschis satisfăcut propria gură pentru a-i descoperi secretele ce se ascundeau în fața și în spatele amigdalelor.
Mai târziu am interacționat cu o fetiță care ajunsese la spital cu ambulanța, și era atât de mândră de lucrul ăsta încât ai fi zis că a venit cu limuzina. De când am intrat în sala de consultații, ea m-a privit mândră și mi-a spus: "Știi cu ce am venit eu la spital?" "Nu...ia zi!" îi răspund surprinsă. "Cu ambulanța!" spune ea. I-am răspuns tristă: "Eu am venit cu metroul". Mai trec câteva minute de interacțiune cu mama ei, după care fetița își amintește: "Știi cu ce am venit eu la spital? Cu ambulanța!" "Mi-ai mai zis o dată!" îi răspund amuzată. Alte câteva momente plictisitoare de explicații pentru mamă, apoi o întreb: "Deci, cu ce zici că ai venit la spital?" Fetița, enervată, răspunde: "Of! Ți-am mai zis o dată! Cu ambulanța!" Mi-am cerut scuze pentru memoria modestă, după care ne-am despărțit.
Pe de altă parte sunt perloaiele aparținătorilor, pe care nu le mai ascultăm cu aceeași satisfacție, izvorând din minți presupuse mature. Astfel, am avut de-a face cu o doamnă care ne-a spus de 3-4 ori că fiul său "a fost operat la biluțe". Bineînțeles că operația la biluțe provocase toate răcelile și diareile ulterioare ale copilului.
Trecând la categoria "documente și alte lucruri anoste", am întâlnit în maternitate o proaspătă mămică ce ne-a asigurat că o să facă rost curând de "cercificatu' " nou-născutului. Lucrul ăsta din păcate nu a fost posibil, așa că a fost nevoită să scrie pe foaia de observație: "Mă oblig să revin cu cenepeul copilului".
Așa cum ne-am obișnuit, spitalele nu mai sunt, de ceva timp, un loc destinat exclusiv îngrijirii și tratării bolnavilor. Ele pot servi drept hoteluri în numeroase circumstanțe, în funcție de nevoile fiecăruia, iar noi trebuie să ne supunem dorințelor și pretențiilor acestora, căci altfel ne-am afla într-o ploaie incoercibilă de amenințări și înjurături. O astfel de situație s-a petrecut tot în maternitate. Unul din copiii care și-au trăit primele săptămâni din viață la noi era pregătit să plece. Pregătit, din punct de vedere medical zic. Dar nu numai asta contează, nu? Mămica ne-a spus relaxată că ea nu poate pleca acum din spital, pentru că nu a terminat de renovat casa.
În același loc am interacționat cu un proaspăt tătic, genul glumețului neînțeles, care suferă de un pseudo-simț al umorului ce nu ar produce zâmbete decât pe fețele naive. Am intrat în salon cu scopul de a efectua audiometria copilului. După încercări repetate testul ieșea negativ la una din urechi. I-am comunicat tăticului faptul că trebuie să revină peste 3 săptămâni, pentru a repeta testul. Spre surprinderea mea, el nu afișa nicio urmă de îngrijorare. La întrebarea lui, dacă mecanismul este diferit la urechea dreaptă față de cea stângă, am raspuns negativ, explicându-i că înregistrarea e separată pentru fiecare ureche numai pentru înregistrarea în aparat. Răspunsul meu a atras revelația tăticului, care îmi spune: "Păi și dacă vă dau 5 lei nu puteți să înregistrați pe dreapta pentru urechea stângă?" Au fost câteva momente în care am rămas fără grai, și asta pentru că aveam două variante de răspuns care mi se luptau în creier: 1: "Credeți că de-asta nu ieșea testul? Că nu mi-ați băgat 5 lei în buzunar?" și 2: "Pe amărâtul ăsta de aparat nu prea îl interesează dacă fiul dumneavoastră aude sau nu.. testul era pentru ca dumneaviastra, tăticule, să știti dacă există riscul ca fiul dumneavoastra să fie surd!" Mândrul tătic nu era afectat de o posibilă boală a copilului, el voia să iasă din spital cu toate testele trecute, să arate rudelor bebelușul ca pe un trofeu și să le spună: " Am facut un copil de nota 10!"
Pe de o parte sunt perluțele pacienților, pe care le indrăgim cu toții, pentru că provin din creierașe în curs de dezvoltare, și care nu pot fi acuzate de vreo encefalopatie până când ajung la stadiul de maturizate.
Unul dintre copiii care m-a ajutat să eliberez câteva endorfine îl avea cu el la spital pe prietenul lui cel mai bun, un dinozaur în miniatură, cu gura căscată. Băiatul, educat astfel încât să-și susțină punctul de vedere în orice situație, nu m-a lăsat să mă uit în gâtul lui până când nu m-am uitat întâi în cel al dinozaurului. După ce am vizionat cu lanterna faringele de dinozauruț , a deschis satisfăcut propria gură pentru a-i descoperi secretele ce se ascundeau în fața și în spatele amigdalelor.
Mai târziu am interacționat cu o fetiță care ajunsese la spital cu ambulanța, și era atât de mândră de lucrul ăsta încât ai fi zis că a venit cu limuzina. De când am intrat în sala de consultații, ea m-a privit mândră și mi-a spus: "Știi cu ce am venit eu la spital?" "Nu...ia zi!" îi răspund surprinsă. "Cu ambulanța!" spune ea. I-am răspuns tristă: "Eu am venit cu metroul". Mai trec câteva minute de interacțiune cu mama ei, după care fetița își amintește: "Știi cu ce am venit eu la spital? Cu ambulanța!" "Mi-ai mai zis o dată!" îi răspund amuzată. Alte câteva momente plictisitoare de explicații pentru mamă, apoi o întreb: "Deci, cu ce zici că ai venit la spital?" Fetița, enervată, răspunde: "Of! Ți-am mai zis o dată! Cu ambulanța!" Mi-am cerut scuze pentru memoria modestă, după care ne-am despărțit.
Pe de altă parte sunt perloaiele aparținătorilor, pe care nu le mai ascultăm cu aceeași satisfacție, izvorând din minți presupuse mature. Astfel, am avut de-a face cu o doamnă care ne-a spus de 3-4 ori că fiul său "a fost operat la biluțe". Bineînțeles că operația la biluțe provocase toate răcelile și diareile ulterioare ale copilului.
Trecând la categoria "documente și alte lucruri anoste", am întâlnit în maternitate o proaspătă mămică ce ne-a asigurat că o să facă rost curând de "cercificatu' " nou-născutului. Lucrul ăsta din păcate nu a fost posibil, așa că a fost nevoită să scrie pe foaia de observație: "Mă oblig să revin cu cenepeul copilului".
Așa cum ne-am obișnuit, spitalele nu mai sunt, de ceva timp, un loc destinat exclusiv îngrijirii și tratării bolnavilor. Ele pot servi drept hoteluri în numeroase circumstanțe, în funcție de nevoile fiecăruia, iar noi trebuie să ne supunem dorințelor și pretențiilor acestora, căci altfel ne-am afla într-o ploaie incoercibilă de amenințări și înjurături. O astfel de situație s-a petrecut tot în maternitate. Unul din copiii care și-au trăit primele săptămâni din viață la noi era pregătit să plece. Pregătit, din punct de vedere medical zic. Dar nu numai asta contează, nu? Mămica ne-a spus relaxată că ea nu poate pleca acum din spital, pentru că nu a terminat de renovat casa.
În același loc am interacționat cu un proaspăt tătic, genul glumețului neînțeles, care suferă de un pseudo-simț al umorului ce nu ar produce zâmbete decât pe fețele naive. Am intrat în salon cu scopul de a efectua audiometria copilului. După încercări repetate testul ieșea negativ la una din urechi. I-am comunicat tăticului faptul că trebuie să revină peste 3 săptămâni, pentru a repeta testul. Spre surprinderea mea, el nu afișa nicio urmă de îngrijorare. La întrebarea lui, dacă mecanismul este diferit la urechea dreaptă față de cea stângă, am raspuns negativ, explicându-i că înregistrarea e separată pentru fiecare ureche numai pentru înregistrarea în aparat. Răspunsul meu a atras revelația tăticului, care îmi spune: "Păi și dacă vă dau 5 lei nu puteți să înregistrați pe dreapta pentru urechea stângă?" Au fost câteva momente în care am rămas fără grai, și asta pentru că aveam două variante de răspuns care mi se luptau în creier: 1: "Credeți că de-asta nu ieșea testul? Că nu mi-ați băgat 5 lei în buzunar?" și 2: "Pe amărâtul ăsta de aparat nu prea îl interesează dacă fiul dumneavoastră aude sau nu.. testul era pentru ca dumneaviastra, tăticule, să știti dacă există riscul ca fiul dumneavoastra să fie surd!" Mândrul tătic nu era afectat de o posibilă boală a copilului, el voia să iasă din spital cu toate testele trecute, să arate rudelor bebelușul ca pe un trofeu și să le spună: " Am facut un copil de nota 10!"
|
Trimiteți un comentariu