Stiri despre copii abandonati, persoane seropozitive, avorturi, auzim in fiecare zi. Tocmai pentru ca le auzim atat de des, le ascultam mai putin. Nu te sensibilizeaza niciunul din aceste subiecte daca nu ajungi sa ai un contact mai apropiat cu ele.
           Pe internet circula de ceva timp un poster care descurajeaza avortul, si nu pot sa nu imi exprim parerea vis a vis de acest subiect controversat. Motivele induse, referitoare la sufletul embrionului, sunt cat de cat plauzibile, dar pentru cei care nu si-au imaginat vreodata asta, in anumite cazuri avortul este cea mai buna alegere! Cum poti sa o lasi pe o fetita de 13 ani sa nasca, in conditiile in care nici ea insasi nu s-a lamurit in legatura cu viata? Cum va ingriji ea acel copil, ce educatie ii poate oferi, cum isi va continua ea insasi dezvoltarea? Atat pentru copilul cel mare cat si pentru copilul cel mic, avortul este mai potrivit in circumstantele date. Aceeasi discutie se poate purta in conditiile in care mama afla ca are un copil malformat. Ultra-credinciosii vor spune ca orice suflet merita sa traiasca, dar oare ei s-au gandit cum va trai acel copil? Cum se va insera el in societate, cu retardul lui mental care nu ii va permite nici macar sa mearga sa cumpere paine? Cum va fi vazut la scoala de colegii lui, sau de oamenii de pe strada? Daca spiritul acelui copil si-ar putea exprima parerea, eu cred ca si-ar dori sa evite o viata plina de suferinta. Am vazut acum ceva timp intr-un serial medical un pasaj care m-a pus pe ganduri. Era vorba de un copil care se nascuse cu niste malformatii ale mainilor, cu degetele lipite. Se punea problema daca parintii ar trebui sa il opereze in primii ani de viata si sa-l supuna suferintei fizice provocate de multiplele interventii chirurgicale, sau sa-l lase asa pana cand va fi in capacitatea de a face propriile alegeri si de a indura durerea. Poate ca persoanele care sunt impotriva avortului ar opta pentru a doua varianta, dorind sa evite suferinta fizica a copilului. Eu cred insa, ca orice adult si-ar dori sa fi fost operat cel mai precoce cu putinta, evitand calvarul psihic pe care il atrage o astfel de conditie medicala. Un copil care trece prin marginalizare, batjocura, respingere provocate de cei de o varsta cu el, probabil va avea sechele si in ipostaza de adult, pentru ca el trece prin aceste stari chiar in perioada in care se dezvolta cel mai mult, si cu siguranta ii vor amprenta personalitatea. Zi de zi ma confrunt cu un caz care ma emotioneaza: un nou-nascut cu fenotip de sindrom Down isi duce traiul pe sectia de prematuri; are facies specific de sindrom Down si malformatii cardiace, iar mama, care il viziteaza, nu intelege nicidecum situatia copilului sau; stie ca nou-nascutul sufera de o boala, dar pentru ea sindromul Down, rosul in gat, infectia HIV, intra in aceeasi categorie. Ea nu e pregatita sa ingrijeasca un astfel de copil, si nu imi este greu sa imi imaginez ce se va intampla cu el cand va depasi etapa de "copil dragalas". Vine ziua in care el va ramane in urma la scoala, nu va reusi sa invete mai mult decat 3 versuri, nu va putea face conexiuni logice, nu va sti sa faca nimic in viata lui care sa il faca fericit, iar parintii isi vor pierde rabdarea cu el. Caci oricat de bun parinte ai fi, un astfel de copil te epuizeaza fizic si psihic. E adevarat ca exista si cazuri mai fericite de downieni, care reusesc sa isi construiasca o viata cat de cat armonioasa, dar ele sunt exceptii. Atunci cand mama cunoaste din timpul sarcinii ca exista un risc mare ca fatul sa aiba aceasta trisomie, nu se poate spune care va fi gradul afectarii neurologice, cardiace sau renale.
              Pe langa cazurile de mame foarte tinere si de feti cu malformatii congenitale, mai exista si cazurile atat de simple ale mamelor care nu isi pot asuma raspunderea cresterii si ingrijirii copiilor. Primul copil abandonat pe care l-am vazut era, din fericire, aparent sanatos. Putem spune ca sansele lui sunt destul de bune...poate fi adoptat de o familie, dar, cel mai probabil, va ajunge intr-un centru social sau pe strazi. Mama sa era studenta si nu avea timp sa se ocupe de el, asa ca l-a abandonat. Unul dintre cazurile care ma va bantui, probabil, pana la batranete, este cel al unui copil nascut in RATB! Mama, lipsita de orice fel de grija, se afla din fericire intr-un RATB care trecea pe langa Maternitate, astfel incat copilul a fost livrat in conditii sigure, chiar daca provenea dintr-o sarcina neinvestigata. Dupa nastere, insa, copilului i s-a marit progresiv capul, a fost banuit a suferi de un sindrom genetic, abdomenul i s-a marit si el, iar fontanela anterioara era gigantica! 8/6 cm... cand am citit in foaia de observatie am crezut ca cineva a scris din greseala aceste dimensiuni in loc de 1.8/1.6 cm. Practic, copilul avea o zona in cap unde aproape ca ii puteai palpa creierul. Durerea pe care o simti vazand un astfel de copil este cu atat mai mare cu cat te gandesti ca el nu realizeaza gravitatea situatiei. E ca si cand ai urmari cum o cladire se prabuseste peste un om care doarme: el nu stie, tu nu poti face nimic pentru el. Au urmat cazurile copiilor proveniti din mame seropozitive. Este o realitate despre care multi nu au habar: in tara noastra exista o epidemie HIV-SIDA! Paradoxal, femeile infectate HIV par mai fertile decat oricare alta categorie de femei. Astfel incat, saptamanal apar copii noi ale acestor femei. De multe ori e vorba, bineinteles, de mame care traiesc intre droguri, indiferenta, encefalopatie. E mult, mult mai trist sa vezi acei copii abandonati decat un avort. Cu atat mai mult cu cat, nimeni nu si-ar asuma raspunderea ingrijirii unui seropozitiv. Toti parem sa empatizam cu aceste cazuri, ni se rup inimile vazand copilasii, cu ochii lor mari, care inca nu stiu ce suferinta vor avea in aceasta viata, dar cine i-ar lua acasa pentru a face din ei niste oameni? Nici dupa nasterea primului copil aceste femei nu sunt trezite la realitate, lucru dovedit de faptul ca ajung pe sectia de infectioase cate 3-4 copii provenind din aceeasi mama. Ne-am confruntat intr-o zi cu, cazul unei doamne care nascuse 4 copii; pentru ca seropozitivii primesc din partea statului un ajutor financiar lunar care depaseste salariul meu de medic rezident, aceasta doamna traia impreuna cu sotul si cu cei 4 copii din acel ajutor. Nimeni nu muncea in casa, astfel incat femeia poate chiar avea o bucurie sadica si naiva in acelasi timp in privinta bolii ei. Pe aceeasi sectie ajung copii din mame care pe langa HIV, sufera si de alte boli care ii compromit neurologic inca din primele zile de viata, cum ar fi sifilisul congenital.
             Bineinteles ca cea mai buna metoda de a evita aceste situatii o reprezinta folosirea metodelor contraceptive, care sunt, pana si ele, contestate de Biserica. Dar daca ai sarit de aceasta etapa si ai ramas totusi insarcinata, dar nu esti pregatita sub nicio forma de ingrijirea unui copil, care este alegerea cea mai potrivita? Da, avortul este un pacat, un gest oribil si o trauma, atat pentru femeie cat si pentru embrion.  Femeia care avorteaza este o criminala! Si totusi, cred ca o astfel de "crima" este o alegere buna, in detrimentul unei vieti in care sansele ti s-au taiat de la bun inceput.

            In stagiile din facultate domnii doctori care au avut rolul de mentori ne-au avertizat in legatura cu diferite obstacole pe care le-am putea intampina in drumul nostru de medici. Ne-am mirat si ne-am amuzat in acelasi timp de parinti care si-au tratat copiii bolnavi de otita introducandu-le supozitoare in urechi (pe principiul "Nurofen actioneaza direct la locul durerii"- il doare urechea, atunci bagi supozitorul cu Nurofen in ureche) sau de paciente care au inghitit ovule-acestea din urma i-au venit de hac candidozei, si-au pus ambitia si chiar daca nu au reusit din prima, au luat un pahar de apa si nu s-au lasat pana nu au inghitit ovulul.
            Sunt inca la inceput de drum, dar nu e nevoie de mult timp pentru a acumula intamplari de povestit nepotilor la gura sobei. Au mai trecut cateva saptamani de la anamneza esuata si urechile mi-au fost delectate cu alte lucruri originale.
            Sa vorbim intai despre o fetita de varsta neprecizata, care a ajuns in garda noastra pentru o problema medicala care nu se rezolvase. Fetita avea diferite bilete de externare din diferite spitale unde pacienta figura ca avand diferite varste, desi internarile avusesera loc in decurs de o luna. Colega mea o intreaba pe mama copilului: "Mai mama, cand ai nascut copilul asta? Ca vad aici ca are ba 7 luni, ba 11, ba 1 an". Raspunsul mamei a fost la obiect: "Ei doamna, dar eu mai stiu cand am nascut-o? Eu nu stiu carte ca sa pot sa-mi dau cu seama". Fratele mamei, un intelectual care se arata a fi responsabil si dornic de a ne arata cata medicina cunoaste, ne spune, foarte serios, ca fetita, printre altele, "A suferit si de scabie!"
           Sa trecem la urmatoarea doamna, care s-a internat in spital cu scopul de a naste. Am ajuns la dansa cu foaia de anamneza in fata, pentru completarea campurilor obligatorii cu informatii despre ea, si cu ecusonul de medic pediatru atarnat la gat. Ca sa nu o ingrijorez pe viitoarea mamica si sa-i precipit nasterea, am anuntat-o ca am o serie de intrebari care se pun de rutina tuturor viitoarelor mamici, si ca daca nu o deranjeaza, as vrea sa-mi raspunda catorva intrebari. Dragalasenia mea a fost totusi exagerata, pentru ca doamna imi raspunde: "Mda... sa vad daca ma pot concentra pe mai multe lucruri, ca trebuie sa trimit si un SMS!" Am inghitit in sec si am lasat-o pe doamna sa trimita SOS-ul, apoi am continuat. Am aflat ca are 8 clase, lucru care ar fi trebuit sa ma puna pe ganduri, dar eu, incapatanata din fire, am intrebat: "Sarcina actuala a fost obtinuta prin fertilizare in vitro?" Auzind intrebarea, faciesul doamnei s-a schimonosit in feluri inimaginabile, si mi-a raspuns intrigata: "Prin ce?!?!" Mi-a parut rau ulterior, pentru ca dansa s-a simtit prost crezand ca o acuz de exhibitionism cand de fapt ea se iubise cu al sau concubin numai sub asternuturi.
          Ultimul apartinator la care ma voi referi este mama unui copil care necesita internare. Doamna era prea doamna ca sa accepte conditiile din spital, ea fiind o intelectuala de clasa, si care nu s-ar fi pretat la umilinta de a-si interna copilul intr-un spital de stat. Motiv pentru care a semnat pe foaia de observatie: "Mi sa explicat riscurile si refuz internarea contrar avizului medical".
          Nu as vrea sa fiu rea. Incerc sa imi imaginez sentimentele pe care le are un parinte atunci cand copilul sau nu este bine. Dar nu trebuie sa uitam sa ne uitam in oglinda inainte de a critica. Deci, in conditiile in care ei  nu au prea mult habar despre aceasta viata, mi-ar placea sa inlocuiasca putin aroganta cu umilinta.

                 Nu demult am asistat in drum spre casa la un act de teatru aproape adolescentin. Personajul principal il reprezenta o fetita de aproximativ 12 ani. I-am apreciat varsta prin prisma felului in care era dezvoltata. Nu avea semne de intrare la pubertate.  Pletele cu miros de copilarie ii zburau sub adierea vantului, iar bluza mulata ii deslusea un torace sub care o inimioara batea, am banuit eu, cam de 100 de ori pe minut.  In schimb, domnisoara, cu un ascutit simt al reproducerii, purta o fusta scurta sub care aproape se vedea funduletul neted de copil. Miscarile sale senzuale, invatate, probabil, de la sora mai mare, care o acompania, sau de la TV, atrageau priviri flamande de muncitori de macara. Ea se arata chiar jignita primind aprecieri romantice din partea acestora, pentru ca asa se cuvine, dar sigur ca rosea de placere auzindu-le. Creierasul ei in curs de dezvoltare isi imagina ca ea e speciala, si ca o serie de muncitori s-au indragostit de ea in acea zi. Multe inimi au fost frante, si pentru scurt timp poate, chiar a simtit mila fata de acele biete suflete zdrobite, care au trebuit sa se intoarca la munca lor anosta pe santier, privati de revistele playboy care trec prin fata lor gratis. Mai ales ca, de data asta, era vorba de o fetita, care le-a produs scanteieri pedofile.
                Mergand intr-o alta zi pe strada, m-am intalnit cu un grup de feciori cu mustacioara abia ivita, voce magareasca in curs de schimbare si acnee juvenila distribuita aproape uniform pe fetele lor. Ei aflasera de putin timp cum trebuie sa actionezi pentru a fi un tanar de succes, si se chinuiau sa actioneze in acest sens. Care este primul lucru de facut? Sa injuri. Injuratura romaneasca le atribuie tinerilor un aer de masculinitate, de putere, de siguranta de sine. E o arma pe care multi o folosesc cu succes. Odata ce ai injurat ai devenit un om mai puternic. Adversarul e deja inhibat, iar lupta e pe jumatate castigata. Injuratura la noi in tara, insa, nu mai e folosita doar in crize de nervi, a devenit o conjunctie. Unii o folosesc atat de des incat iti dau senzatia ca sunt dislalici. Cam asa erau si acesti adolescenti: "Hai in plm sa mergem in plm acasa in plm...". Fetitele putin mai mici decat ei ar fi fost probabil, mai mult decat incantate sa aiba la bratele lor asemenea masculi feroce. De asemenea, ar fi fost invidiate de catre altele, lucru foarte important in zilele noastre.
                 Tot dintre tinerii emancipati faceau parte si urmatoarele personaje, intalnite in metrou: niste baietasi, ce-i drept, trecuti recent de pubertate. Ei aveau o misiune importanta de indeplinit pe acest Pamant, si anume, sa-si treaca in agenda cat mai multe fete. Astfel incat, atunci cand i-am intalnit, discutau posibilitatile de a se cupla cu una sau cu alta: " Ba da' o stii p-aia inalta si slaba? E frumoasa rau aia, zici ca e fotomodel"... "Maama ia uite-o p-aia ce buna e!" .. "Aaa dar p-aia de ieri din club ai vazut-o?"  Erau atat de prinsi in discutie, euforici as putea spune, incat era sa uite sa coboare unde trebuia. Cred ca tinerii aveau si un somn nelinistit, ei trebuind sa se gandeasca in permanenta pe care sa o aleaga dintre cele care stau la coada.