Era odată ca niciodată un tânăr gurmand. Atât de mult îi plăcea carnea încât se gândi să vâneze el însuși animalele pe care le dorea în farfurie, pentru a fi sigur de proveniența cărnii. Singurul lucru care îi lipsea era o pușcă, iar aceasta era destul de greu de obținut. Dar viața îi aduse o surpriză plăcută: umblând aiurea prin curtea în care petrecuse copilăria, găsi în magazie vechiul arc al bunicului. "Puțin ruginit...", își spuse el, "...dar încă poate fi folosit". Un entuziasm nebun i se juca prin vene și îl împiedica să gândească limpede. Când se mai liniști, tânărul se puse pe treabă: porni la vânătoare într-o pădure înconjurată de ape. Nu se lăsă impresionat nici de susurul apei, nici de verdele ierbii, nici măcar de cântecele păsărești care îi sunau stereo în urechi. Un singur lucru căuta tânărul, iar acesta era carnea. Vânător înnăscut, el își formă repede un mecanism pe care îl folosea la fiecare plecare în pădure. Gesturile îi deveniră mecanice: ochea animalul, își lua poziția de atac, arunca săgeata. De cele mai multe ori nu reușea să provoace o lovitură mortală, astfel încât săgețile ajungeau haotic în diverse părți ale trupului, dar asta nu îl descuraja, căci pofta de carne îi aducea o răbdare nemărginită. Ajungând acasă, își prepara carnea și apoi o savura, de fiecare dată cu aceeași plăcere. Lucrul care îi displăcea lui cel mai mult era să scape de oase, dar își spunea că merită efortul pentru gustul neegalat al cărnii fragede. Timpul trecea, iar plăcerea tânărului creștea necontenit. Ca o ironie a sorții, abilitatea lui de a vâna scădea, pentru că însăși pasiunea lui pentru carne îi aduse o boală nemiloasă: guta. Într-una din zile, vânătorul își desfășura rutina pe terenul preferat. Piciorul bolnav nu-i dădea pace: degetul cel mare era umflat cu cristale de acid uric. Impulsionat de pasiunea sa carnivoră, reuși în cele din urmă să treacă peste durerea la limita suportabilității, iar soarta îi zâmbi atât de frumos, încât pentru o clipă crezu că a murit și că a ajuns în rai, direct în arca lui Noe: chiar în fața ochilor se aflau unele din animalele preferate: o antilopă și un țipar, numai bune de pus la cuptor, cu mirodenii. Ironia sorții se arătă din nou și inabilitatea de a prinde ceva devenea tot mai evidentă: nu reuși să prindă niciunul din cele două animale. Antilopa, temătoare, se ferea din calea săgeților ruginite, iar țiparul aluneca pe lângă ele. Tânărul nimeri în cele din urmă o porțiune din piciorul antilopei, dar lăcomia sa lua proporții halucinante, și acesta nu se putea mulțumi doar cu atât. Își dorea la fel de tare și țiparul, iar ochii îi sclipeau când își imagina cum va manca din țipar dimineața și din antilopă seara. "Desfrâu gastronomic"- își spunea el. Țiparul se dovedea însă atât de greu de prins, iar săgeata nu izbuti nici măcar să-l zgârie.
              Zilele treceau, boala avansa, tânărul revenea iar și iar în locul în care găsise cele două animale. Antilopa era oricum aproape prinsă, mai rămânea țiparul, care îi tot aluneca printre degete. Într-un moment suprem de comuniune, cele două ticluiră un plan prin care să prindă "hiena", așa cum o vedeau ele, însă planul fu dat peste cap de un dușman mult mai previzibil: guta. Tânărul fusese ucis de propria pasiune.