O sursa constanta de nervi pe meleagurile noastre o reprezinta incapacitatea fiecaruia din noi de a trai in acelasi spatiu cu persoane necunoscute. Nu ma refer la un trai de lunga durata, ci la traiul ala de cateva minute, maxim ore, in prezenta unor oameni cu alte conceptii despre viata, alte idealuri, alte mentalitati. Noi, aflandu-ne sub forta unei tensiuni omniprezente, avem nevoie de triggeri minusculi pentru declansarea unor veritabile crize de furie. Instinctiv, pentru a impiedica o criza gigantica de nervi, ne manifestam cate putin la fiecare stimul.
            Cele mai  multe eliberari nervoase au loc in trafic, si cantitativ sunt direct proportionale cu densitatea populatiei. Astfel, masinile aflate simultan pe strada intra in niste conflicte inevitabile unele cu altele. Fiecare sofer este impiedicat de catre toti ceilalti sa ajunga mai repede la destinatie, si fiecare crede despre fiecare in parte ca celalalt greseste. Strazile sunt cele care aud cea mai mare parte din injuraturile varsate. In metrou, lumea se bate pe locuri ca si cand le-ar ocupa pentru tot restul vietii. Cu timpul, oamenii au dobandit o tehnica aparte: dupa ce au ochit un loc bun, se indreapta catre el in graba, cu mana in fata, pregatita sa arunce o geanta acolo pentru a-l ocupa, dar cu o privire relaxata, care ar spune : "Eh, eu oricum merg in directia aia, daca prind un loc nu ma deranjeaza sa-mi asez posteriorul pe el". Folosirea acestei tehnici e stimulata de principiul la fel de comun: "Lasa ca nu ma cunoaste nimeni  aici in metrou, deci pot sa fiu naturalo-grosolan". Pe acelasi principiu merg oamenii care folosesc metroul pe post de rulota personala, si intreprind acolo activitati domestice, cum ar fi cosmetizarea sau servirea micului dejun. Am crezut ca am halucinatii vizualizand in metrou o doamna care isi servea acolo micul dejun. Cu felia de paine pe geanta si cu branza in punga, doamna musca pofticioasa dintr-o rosie zemoasa, total indiferenta fata de parerile vecinilor. Noroc ca a trebuit sa cobor, caci probabil la statia urmatoare incepuse sa se spele pe cap. O alta tehnica folosita cu succes in metrou, dar care din pacate nu e accesibila tuturor, o reprezinta utilizarea burtii pe post de persoana. Cel mai bine, tehnica asta merge atunci cand metroul e plin si nu mai lasa loc niciunui calator. Norocosii cu burta (plina cu alimente si nu cu embrioni sau feti) isi folosesc acest accesoriu parazit pe post de persoana care ocupa un spatiu in care va patrunde ulterior stapanul. Nici in RATB lucrurile nu sunt mai fericite. Cred ca acei controlori-calai ar trebui sa aiba niste atributii in plus, ca si asa se plictisesc, si anume un fel de filtrare pentru transpiratie si jeg. Nu de alta, dar e suficient sa intre un singur transpirat acolo si sa-i bage pe toti ceilalti calatori in niste sincope olfactive.
              Un loc aparte il reprezinta calatoria cu avionul. Nu voi repeta ce am scris acolo, intrucat acele lucruri se desfasoara la fiecare drum. O sa va barfesc, insa, finalul interesant. Eram in curs de aterizare cand stewardesa ne indemna sa ramanem cu centurile cuplate si cu telefoanele inchise, dar nici ea nu avea vreo speranta ca lumea sa o asculte, caci vocea ii era acoperita tocmai de acele sunete de deschidere a telefoanelor si a centurilor de siguranta. Odata ajunsi pe sol, oamenii incep sa aplaude. Nu stiu ce scrie in codul bunelor maniere, nici daca se mentioneaza lucrul asta, dar personal mi se par o imbecilitate aplauzele astea. Practic, lumea il aplauda pe pilot ca nu ne-a omorat in timpul zborului, sau ca a reusit sa nu strice aeronava.  Inainte ca avionul sa opreasca, oamenii deja se ingramadisera pe culoar, cuprinsi de o febra a iesirii din avion ca dintr-o pestera in care fusesera captivi cateva ore. Nu mai dispuneau decat de instinctul de supravietuire, in rest toate simturile le erau amortite. Stand pe scaun si contempland aceasta scena vizuala, aud din spate niste voci pregnante: "Domnule, de ce vorbiti asa?" "Ca sun' jmecher, d-aia!" "Va rog sa vorbiti frumos, ca eu nu m-am luat de d-voastra!" "Taci fa nebuna dreacu si veze-ti de treaba ta!" 
            Pe langa mijloacele de transport, un alt loc in care te poti imbolnavi de nevroza il reprezinta supermarketul. Aici, ca si in alte situatii, putem regasi disperarea sub diverse forme: unele persoane, suferind de o incapacitate de a lua decizii, isi trag dupa ele toate rudele de gradul I, in speranta ca, impreuna, vor depasi momente dificile precum alegerea unei paini cu secara, alba sau neagra. Dupa ce reusesti sa te strecori prin multimea purtand acelasi nume, ajungi la un alt obstacol: un carut lasat in mijlocul drumului de catre un stapan care a mers la raft sa citeasca etichetele tuturor produselor. Inca un hop depasit, inca o mini-explozie de nervi, si ajungi la raionul cu legume. Incerci si tu sa alegi niste rosii, dar te impiedici din nou de acelasi lucru: carutul! Spre deosebire de cealalalta categorie de cumparatori care il lasa in drum, aceasta isi tine carutul ca pe un frate siamez: nu se desparte de el nicaieri, cel mai probabil din teama ca produsele neplatite vor fi furate.
            Toate lucrurile astea ne imbolnavesc incet, dar sigur, de nervi. De-asta zic eu ca ar trebui ca cineva sa scrie niste reguli pentru o convietuire armonioasa in aglomeratie.