Acest articol s-a nascut ca urmare a unei intrebari clasice, dar destul de rara in zilele noastre: "Ce parere ai despre barbatii care plang?" Ca si cand barbatii ar fi o specie aparte de vietuitoare, lipsite de canal lacrimal si de sentimente.
             Inca de mici ni se implementeaza ideea ca femeia a fost "confectionata" din coasta barbatului. Adica Dumnezeu a luat o coasta, a cultivat-o, si din coasta s-au produs plamani, par, ochi, tibii. Accept cu stoicism (sper) pietrele care vor fi aruncate in directia mea, si contest total ideea asta, care sugereaza intr-un mod subtil ca femeia este inferioara barbatului, este o replica a acestuia. In sprijinul acestei idei vin si actiunile ulterioare prezentate in Biblie, si anume ca atunci cand Dumnezeu a interzis gustarea marului, barbatul s-a tinut tare, dar femeia, mai slaba din fire, nu a putut rezista ispitei, si ulterior si-a corupt si vecinul din Rai. Pentru faptele savarsite, femeia a fost pedepsita cu mai multa asprime: pe langa izgonirea din Paradis, ea fiind condamnata la suferinte fizice imense in momentul expulziei progeniturilor, si in plus i s-a interzis intrarea in Altar. Peste toate acestea troneaza ideea cea mai mareata dintre toate, si anume aceea ca atat Dumnezeu Tatal cat si Fiul sau, sunt barbati.
             Iata cum excesul de religie creeaza o balanta dezechilibrata intre barbat si femeie. Sunt de acord ca barbatul are mai multa forta fizica, femeia dispune de o mai mare sensibilitate, femeia e o casnica mai buna, barbatul are mai multa putere de munca (fizica), insa per total caracteristicile acestea ar trebui sa fie echilibrate, si nu sa ridice barbatul pe un piedestal. In intreaga lume functioneaza legea compensatiei.
             Pentru ca barbatul este o specie puternica, el nu ar trebui sa planga niciodata. Din contra, barbatia ii este dovedita de lipsa totala a lacrimilor, chiar si in fata unei cepe. Aparitia unei dare post-lacrimale pe obraz este echivalenta cu o castrare medicamentoasa sau chirurgicala, deci un barbat care a plans nu poate fi altfel decat eunuc. Totodata, barbatul adevarat nu are sentimente decat fata de lucruri care ii apartin, el fiind astfel intr-o incapacitate totala de empatie. Cel mai frecvent, sentimentele se orienteaza catre propriul trup, si in cazuri fericite, catre lucruri concepute de el insusi sau catre mama. Mandri de forta fizica cu care au fost inzestrati, barbatii adevarati nu rateaza ocazia de a si-o demonstra in diverse circumstante, dar de cele mai multe ori nici nu se ajunge pana acolo, pentru ca introducerea virtuala a anumitor organe in diverse concavitati sau convexitati este suficienta.
             In concluzie, plansul este un proces fiziologic, care ne napadeste pe toti din cand in cand, si nu o dovada de feminitate sau de feminizare...sau de emasculinizare.