https://www.romaniatv.net/imagini-scandaloase-filmate-intr-un-spital-batrana-lesinata-asistenta-tipa-isteric-ce-sa-i-fac-s_371076.html


Cateva lucruri despre incidentul care agita lumea pe internet:

1. "Urgenta" nu este sinonim cu "rezolvare rapida", ci este un termen MEDICAL atribuit anumitor situatii amenintatoare de viata, care sunt descrise in carti medicale, si care se impart in "urgente medicale" si "urgente chirurgicale". Atunci cand din punct de vedere medical pacientul reprezinta o urgenta, va fi preluat imediat de echipajul medical, fara a fi nevoie de impulsiuni si agresiuni din partea apartinatorilor. Daca atunci cand a venit asistenta pe hol, pacienta ar fi fost inconstienta, s-ar fi luat imediat toate masurile necesare.
2. Faptul ca un apartinator considera ca ruda lui are o problema mai grava decat alti pacienti din sala de asteptare, este ceva pur subiectiv.
3. Asistenta medicala nu poate face nimic fara indicatia medicului. Nu exista o injectie cu o substanta minune care sa trateze febra, varsaturile, durerea si pierderea starii de constienta. De asemenea, administrarea unui medicament inainte de consult poate face mai mult rau si este caz de malpraxis! Imaginati-va cum ar fi sa administrezi paracetamol unei persoane alergice la paracetamol, sau cum ar fi sa faci radiografie unei gravide! Pentru o atitudine terapeutica potrivita, pacientul trebuie intai sa discute cu medicul, apoi sa fie consultat, si abia apoi incepe rezolvarea problemei.
4. Atunci cand cineva intra peste personalul medical in incercarea de a gasi "bagare in seama", nu face decat sa intarzie lucrurile, pentru ca asistenta respectiva sta sa argumenteze si sa explice in loc sa isi faca treaba si sa poata trece la cazul urmator.
5. Dupa ce ai de-a face cu zeci si sute de pacienti pe zi, ce arunca in tine cu morti, organe si amenintari cu televiziunea, e cam greu spre imposibil  sa iti pastrezi cumpatul.
6. Intarzierea in rezolvarea cazurilor apartine exclusiv pacientilor, deoarece din comoditate majoritatea alege sa vina la urgente pentru rezolvarea tuturor problemelor pe care le poate rezolva prin medicul de familie.
7. Daca ai chemat Ambulanta pentru nas infundat, vei astepta la fel de mult precum cel care a venit cu mijlocul de transport in comun. In plus, nu uita ca cineva s-ar putea sa moara din cauza ca Ambulanta pe care tu ai chemat-o pentru nas infundat, nu a mai ajuns la el, cel care a chemat-o pt durere in piept.
8. Faptul ca pacientii platesc asigurari de sanatate, nu ii face pe medici datori fata de ei si nu justifica atitudinea ofensiva. Toti pacientii veniti la urgente sunt consultati, desi NU reprezinta urgente. In cat timp- asta depinde de toti ceilalti pacienti din sala de asteptare.
9. Cu sinceritate afirm ca toti colegii pe care ii am sau pe care i-am avut muncesc nu numai pentru cat sunt platiti, ci pentru mult mai mult!
10. "Va plimbati de colo-colo si nu ne faceti nimic!" spune doamna asezata pe scaunul de langa pacienta in cauza. Ca sa intelegeti ce se intampla dincolo de usa de la UPU, va descriu cum traieste medicul de la urgenta o zi de lucru:
 Suna telefonul. Raspunde. Cineva vrea sa afle o informatie. Merge sa caute informatia. Pe drum il opreste un apartinator care doreste sa stie ceva de analize. Se opreste sa ii raspunda si uita de grafic, pentru ca altcineva spune ca i s-a terminat perfuzia, iar in drum spre perfuzie il opreste altul care vrea sa afle alta informatie si tot asa.
Cam in felul asta umbla medicii de colo-colo si nu fac nimic.
Nimeni nu are rabdare sa astepte, fiecare se gandeste numai la propria persoana. Sunt curioasa cati dintre pacientii aflati in sala de asteptare ar accepta ca un alt pacient sa fie preluat inaintea lor.

Nu voi scrie despre salariile mici ale medicilor. Am știut de la început că viața medicinistului e grea, săracă în finanțe și bogată în experiențe.
Fac parte din acea categorie de oameni care a știut de la început ce vrea să facă. Nu știu dacă mi s-a impus subtil sau m-am orientat singură către asta, dar eu la 5 ani ziceam că vreau să mă fac doctoriță. Când mama mă ducea împreună cu sora mea la Spitalul Județean mă cuprindea emoția pe măsură ce mă apropiam de cabinetul de Pediatrie. Doamna doctor N. era brunetă. Pe măsură ce înainta în vârstă avea părul tot mai scurt. Părea dură și rece, dar cel mai tare mă enerva faptul că îmi spunea "asta": "Asta are doar roșu-n gât, dar asta are pneumonie". Mama în maturitatea ei își dădea seama că nu e o formă de jignire, ci mai degrabă un fel de alint spus din sufletul ei ce părea rece. Zgomotul stetoscopului care se lipea și se dezlipea pe piele mă fascina.
Peste puțini ani m-am trezit disecând broaște, și am început să cred că vreau să fiu chirurg. Cu toate astea, anatomia din facultate mi-a plăcut prea puțin.
În liceu m-am orientat către matematică-informatică. Deși știam ce vreau să fac, în orașul meu natal liceele cu profil de biologie erau văzute destul de prost, așa că am încercat să-mi dezvolt logica. Poate am dezvoltat-o puțin, dar matematica și informatica nu au fost punctele mele forte.
Pe la sfârșitul liceului lumea a început să mă încurajeze în îndeplinirea dorințelor: "Nu da la medicină! vrei să înveți toată viața?" " Nu știi în ce te bagi! Îți arăt eu câte pagini are un tratat de anatomie și apoi să-mi zici dacă mai vrei să dai acolo!"
Am dat la medicină. Am intrat la buget dar au trecut câțiva ani până să ajung și la o bursă. Au fost niște ani grei, cu încercări nenumărate, cu nedreptăți și nopți nedormite, cu nervi întinși la maxim. Stăteam într-un cămin arătos față de altele, dar balconul dădea înspre un club pe care nimeni nu a reușit să-l oprească din activitate. Vara își deschidea terasa, și când stăteam în pat vibram de la bass-ul lui. Au fost făcute nenumărate plângeri, dar poliția a spus: "Nu pot decât să le dau o amendă de 20 de milioane (vechi), dar au mai primit amenzi, așa că vă spun că nu se vor opri".
Pentru rezidențiat am învățat vreo 3 cărți. Nu am ieșit din casă 2 săptămâni. Îmi făcusem program de deschidere a laptopului, ca să nu mă distragă, și singura mea bucurie era să ascult o melodie pe youtube. Simțeam că nu o să mai ies niciodată din închisoarea aia psihologică. Aveam zile în care credeam că știu tot, iar după ele urmau alte zile în care parcă nu mai știam nimic. Ai mei nu știau cum să mă abordeze ca să nu mă supere. Dar am ieșit până la urmă și din asta și am intrat in sistem. Am crezut că greul a trecut, dar nimic nu m-a pregătit pentru ce avea să urmeze. Ar fi trebuit să se introducă în facultate cursuri de karate, de autocontrol sau de psihoterapie. Pentru că din punctul meu de vedere, cel mai grav lucru nu e salariul mic și nici lipsa unor lucruri materiale. Cea mai gravă e atitudinea pacienților!
Am avut parte de nenumărate situații în care am solicitat paza, în care părinții pacienților ne-au adus jigniri și amenințări culese de pe cele mai lăturalnice străzi. Pacienții zilelor noastre cred că li se cuvine totul pentru că plătesc niște nenorocite de asigurări de sănătate. Au impresia că venind la urgențe li se va acorda atenție de când au intrat pe ușă! Vor trece peste celelalte zeci de pacienți care stau la coadă în fața lor, și care au venit tot în regim de urgență. Un domn de vreo 2 metri și vreo sută de kilograme s-a năpustit asupra mea pentru că am sugerat un consult ORL pentru copilul său. El citise pe net că nu îi trebuie, așa că cine sunt eu să îi spun " ba trebuie?" A ieșit din încăpere afirmând "merg la ORL pe principiul mă doar în c.. și mă scarpin la c...e ". Am solicitat un paznic mai bine făcut care să-i poata ține piept domnului, dar paza a trebuit să plece către un alt părinte care sărise la gâtul unei asistente.
La noi în spital copiii stau internați câte 2 în pat în majoritatea secțiilor. Intrăm în gardă cu 0 locuri pe toate etajele, și ne întrebăm ce vom face cu pacienții care vor necesita internare. Părinții ne sar în cap ca și când ar trebui să venim de acasă cu paturi în spate pentru copiii lor. Ei au venit la spital și aici totul trebuie să fie bine.
Am avut de-a face într-o gardă cu un domn care l-a invitat pe colegul meu mai mare să se bată în curtea spitalului. El dorea să fie consultat de un anumit medic, căci copilul lui nu era un oarecare. Așa funcționează lucrurile la noi. Părintele vine în gardă și își alege medicul, că doar el plătește asigurări. E ca la piață! Mă duc la taraba la care mă servește un vânzător mai spălat.
Nu există gardă fără scandal. Deja îi cunoaștem pe părinții problematici care, deși nemulțumiți de condiții, de spital, de medici, vin în mod paradoxal tot aici!
O fată de vreo 14 ani avea dureri abdominale. Fusese la UPU, i se administrase un simptomatic acolo, dar aștepta să-și primească rețeta. De câte ori treceam pe lângă maică-sa mă întreba: "domnișoară se uită și la ea cineva? domnișoară se uită și la ea cineva?" A 4-a oara i-am raspuns: "Da doamnă, se va uita cineva când i-o veni rândul!" "Când i-o veni rău? Veni-ți-ar rău să-ți vie!"
Am impresia că de câte ori consult un copil, mama lui mă studiază din cap până în picioare și își pune o mie de întrebări. Grimasa ei parcă ar spune "nu am încredere în tine, oricum o să merg și la altul". E nemulțumită de spital, de asistentă, de așteptare, de cameră, de situație, de mine. Îmi aruncă priviri amenințătoare, dar eu mă fac că nu văd ca să-mi pot desfășura activitatea. E foarte greu să treci peste atitudinea părinților, care se aliază cu ai lor copii împotriva dușmanilor reprezentați de doctori. Își iau copiii în brațe și parcă le-ar spune "da mami, știu că e un spital jegos cu oameni nemiloși, care sunt prea slabi pentru tine, dar o să mă lupt cu ei și totul va fi bine!" Copilul începe să te perceapă în același mod și acționează în consecință. Știi deja din sala de așteptare de cei care fac parte din categoria scandalagiilor, dar trebuie să te aduni și să fii calm ca să rezolvi situația.
Pentru părintii care nu au aptitudini înnăscute, pe diverse forumuri se găsesc mame încurajatoare care te învață  că " la medic trebuie să mergi cu tupeu!" Medicul trebuie să te știe de frică, pentru că altfel sigur îți face rău cu bună-știință sau te tratează urât! Fii cu gura mare și o să vezi ce bine o să-ți fie! E ca în sălbăticie: chiar dacă ești mic, atât timp cât faci gălăgie ești puternic și reușești să te impui!
Părinții au acces pe internet la tot felul de informații. Ei practic vin la spital numai pentru confirmarea unui diagnostic pe care deja l-au pus. În timp ce alte zeci de copii și părinți așteaptă la ușă și te fixează cu privirea, încercând parcă să te hipnotizeze ca să îi rezolvi mai repede, tu stai să-i explici acelui părinte informat de pe net de ce e așa și nu e altfel, de ce analiza asta e puțin modificată. Părinții contemporani confundă setul de analize cu niște cărți de tarot. Parcă în ele ar fi scrise toate bolile de care copilul suferă sau va suferi vreodată. Dacă sunt bune, copilul e perfect sănătos! Nu înțeleg faptul că analizele alea fără contextul clinic sunt egale cu 0. O mamică m-a intrebat într-o zi: "Analizele cum au ieșit?" Eu am răspuns că sunt în limite normale, dar nu s-a mulțumit cu un răspuns atât de general, așa că a continuat: "Dar e vreun parametru care să fie așa... mai mare sau mai mic?"  Lipsa de încredere, lipsa de respect...cam astea sunt alte lipsuri importante în sistemul de sănătate!

              Am stat un timp să mă gândesc dacă să spun sau nu povestea. Cuvintele următoare nu sunt scrise pentru a atrage milă sau fonduri, ele alcătuiesc povestea motivațională care pe mine m-a topit, m-a rușinat și m-a făcut să imi doresc să o transmit și altora care, prinși în rutina de zi cu zi, nu își pot imagina viața din care lipsește unul din lucrurile pe care le au acum: mașină, prieteni, o mână, un telefon mobil.
Cu câteva zeci de ani în urmă, el-cadru militar, și ea-cadru universitar, amândoi sănătoși, s-au căsătorit și au avut primul copil: o fată. Ea a fost sănătoasă până în adolescență, când a dezvoltat progresiv o scădere a forței musculare în membrele inferioare, astfel încât ca tânăr adult a fost imobilizată în scaun cu rotile. În ciuda deficitului motor, fata a terminat facultatea și a devenit tehnician dentar.
La 1-2 ani după nașterea primul copil a apărut cel de-al doilea, tot o fată. Istoria s-a repetat: în adolescență fata a prezentat aceeași scădere a forței musculare, a ajuns în jurul vârstei de 20 de ani tot în scaun cu rotile. Pentru că ea avea și hipoacuzie congenitală, a devenit pictoriță. Picta icoane. Ambițioasă, având în istoricul familial pe sora cu o boală asemănătoare, femeia a încercat să-și păstreze forța în membrele superioare pentru a putea lucra în continuare, astfel încât pe lângă pictarea icoanelor, făcea și goblenuri și exercitii pentru exersarea manualității.
La diferență de câțiva ani de fata mijlocie, a apărut și ultimul copil, tot o fată. Ajunsă aproape de maturitate a dezvoltat aceeași simptomatologie ca și surorile ei. A terminat Politehnica și a fost singura dintre cele trei care a avut curajul de a-și întemeia o familie. Și-a găsit pe cineva cu întârziere mintală care o ajuta să meargă la facultate, s-au căsătorit și ea a rămas însărcinată. Evaluând situația, soțul a părăsit-o în scurt timp. Aflată în scaun cu rotile, femeia a născut prin cezariană o fetiță care în prezent are 6 ani. E veselă, optimistă și nu cred că înțelege situația. Bunica a adus-o la spital pentru a afla dacă suferă de aceeași boală ca mama și mătușile ei.
 Rândurile de mai sus le-am aflat din anamneză, dar pe măsură ce am petrecut timp împreună totul a căpătat dimensiuni nebănuite.
Cu o lună anterior venirii în spital, fata mijlocie a decedat în urma unei suspiciuni de pneumonie care s-a dovedit a fi edem pulmonar acut, instalat pe fondul unei cardiomiopatii dilatative decelate la autopsie. Moartea ei a fost triggerul care a determinat-o pe bunică să caute ajutor. Deși femeile fuseseră ultra-investigate, aveau un diagnostic incert de parapareză spastică ereditară ce se manifesta diferit în fiecare caz.
Am aflat cum trăiau cei 6 într-o casă în care pragurile au fost tăiate pentru a le permite femeilor (ajunse în prezent la vârste cuprinse între 37-43 ani) să se deplaseze în scaune cu rotile, cum la baie aveau bare special create pentru ca sora cea mică să poată folosi toaleta (celelalte foloseau pamperși, dar ea refuza umilința). Li se recomandase Baclofen pentru scăderea spasticității, dar bunica povestea cat de inutil e medicamentul, pentru că scăzând spasticitatea nu le mai putea împinge în pat pe cele 3 femei cu greutăți în jur de 80 kg fiecare.
Într-o combinație de realism, speranță, disperare și optimism, bunicii mi-au relatat că cele 2 femei rămase în viață au nevoie de ajutor fizic, ei fiind bătrani care deși niciodată nu s-au plâns de condiția lor, sunt conștienți că nu mai au mult timp la dispoziție să le ajute, iar fetița crește și nu mai are răbdare să își îngrijească mama.
Am avut ocazia să îi cunosc pe toți 5, și cele câteva zile în care ne-am văzut au fost revelatoare. Au venit la spital pentru efectuarea unor teste genetice. Aveau o dubă special cumpărată pentru transportarea fetelor. Cea mare între timp dezvoltase un deficit important și în forța membrelor superioare, un sindrom extrapiramidal cu o vorbire specifică. Era extrem de emoționată. Mama ei ne-a spus că nu a ieșit de mult timp din casă și că s-a dezobijnuit să vadă atâta lume simultan. În cuvinte stâlcite femeia în cărucior mi-a spus că sunt tânără și că nu trebuia să îmi aleg o meserie așa urată, care să-mi arate numai oameni bolnavi. Mă cuprindea jena când nu înțelegeam din prima ce spune. Nu știam dacă ar trebui să o încurajez să vorbească, accentuându-i indirect defectele, sau să o tratez ca pe un om obișnuit, făcând abstracție de handicapul ei.
Cealaltă soră, mama fetiței, se simțea rușinată că ne incomodează și că trebuie să ne preocupăm de împingerea scaunului cu rotile. Avea un conflict adolescentin cu mama ei, dar în rest aceeași stare de împăcare cu situația precum  sora și fetița ei. Bunica părea de o insistență destul de deranjantă până să aflu povestea. Ulterior mi-am dat seama că ar fi trecut peste orice pentru ca lucrurile să iasă bine măcar pentru nepoata ei. Bunicul-om cu un imens bun simț, care ne-a mulțumit și s-a scuzat de zeci de ori, s-a arătat jenat că a trebuit să își aducă întreaga familie la spital, că a ocupat holul cu scaunul cu rotile, că ne-a ocupat timpul cu problemele lui.
La sfârșitul întâlnirii au trebuit să semneze cu toții zeci de hârtii. Cele două surori au întâmpinat dificultăți reale, pentru că  le scăzuse forța musculară, încât nu puteau ține pixul în mână. M-am plimbat cu mapa de foi pe sub degetele lor nesigure, iar tatăl lor le-a ajutat să țină pixul.
Am încercat să îmi imaginez ce fel de viață au oamenii ăștia. Dacă părinții noștri își doresc să fim mai buni, să avem ce ne trebuie, să nu îi dezamăgim, părinții acelor fete ajung cu speranța undeva mult sub nivelul nostru. Ce pot ei să spere? Că nepoata, pe care probabil nici nu vor apuca să o vadă ca adolescentă, va merge și dupa 20 de ani? Probabil nici nu vor apuca să afle dacă va fi sau nu bolnavă, vor pleca cu aceleași întrebări și cu aceleași speranțe  ca în prezent.

Prin țara lui Andrei circulă tramvaiul lui Andrei, care transportă oamenii lui Andrei. Aceștia se numesc "andreieni" și spre deosebire de oamenii obișnuiți, se bucură de viață și trăiesc fiecare clipă, mai ales dacă e petrecută în tramvai.

Dacă faci parte din această categorie de oameni te sfătuiesc să nu folosești căștile în timpul călătoriei cu tramvaiul, pentru că activitățile desfășurate înăuntru sunt mult mai interesante decât orice vers ți-ar șopti căștile. Eu una, atunci mă simt cel mai banal om de pe fața pământului și cred că viața mea ar fi chiar anostă dacă m-aș afla în trista ipostază a șoferului de mașină personală.

În plus, așa cum am mai scris de-a lungul timpului, tramvaiul cuprinde cea mai variată paletă de miresme. Nu știu dacă există tramvai care să nu transporte măcar un homeless. Dacă vreodată ajungi într-un tramvai ce pare aglomerat dar găsești totuși un loc liber, nu îl asalta! Sigur lângă el stă un mirositor care a împiedicat fireasca aglutinare omenească. De asemenea, dacă îl simți pe Necuratu' în jurul tău, te sfătuiesc să îi cedezi locul, căci dacă își atârnă brațele de bară o să îți dorești să cobori la prima, chiar dacă mai ai 1000 de stații până la destinație. Uneori nu ai de ales și trebuie să te bagi la înghesuială... mai ales în zilele alea când te gândești că nu e nici dracu înăuntru la ora aia, exact în alea găsești toți pensionarii care și-au potrivit alarmele pentru a merge la piață.

Bătălia pe locuri e ceva obișnuit, dar pe măsură ce călătorești, capeți experiență și știi ce ai de făcut dacă vrei să stai jos: în principiu, de cum urci e bine să mergi undeva pe la coada tramvaiului, de unde ai vizibilitate maximă. Tot ce trebuie să faci e să pândești mișcarea: dacă observi că cineva își introduce telefonul în geantă sau în buzunar (semn patognomonic) e clar că va coborî la prima, deci tu mergi liniștit până la locul cu pricina și fă-te că te uiți pe geam. "Tensiune douăjdoi!" spuse într-o zi o doamnă rubensiană în timp ce se chinuia să se așeze pe scaun. "Sunt operată de curând!" se văita o alta, justificând în fața necunoscuților acapararea scaunului.

Cu toate astea, tramvaiul poate fi însă prilej de manifestare a iubirii: el, macho-wannabe-ul, stând pe scări, ținându-și iubita în brațe și sărutând-o, avea ochelari negri care îl ajutau să mascheze fuga ochilor în diverse direcții...tramvaiul este plin de oportunități. Dovadă și discuția la care am asistat tot în tramvai, cu altă ocazie:
"Alo? Bună dimineața âââ iubirea mea! (pauză) Ce faci gurița mea? (pauză) Ești la Vâlcea? La spital? (pauză) Cu cine dreacu să fiu, cu Ernest. Auzi, nu vii în București? (pauză) O să fii a mea! Fă, taci! Tu o să fii a mea, ai auzit fă? (pauză) Fă firi'a dreacu să fii, tu ești a mea!" Sunt convinsă că femeia din telefon s-a topit, dar prietenul Ernest îl cunoaștea prea bine pe vorbitor și citindu-i amărăciunea pe față, îi spuse: "Dă-o bă dreacu, nu vezi ce de p...e sunt aici?"

Și dacă niciuna din astea nu ți-a făcut cu ochiul, tramvaiul mai joacă și rolul de magazin pe roți. Paleta de produse e largă, dar prețurile sunt fixe : "pixuri numai la 1 leu, brichete numai la 1 leu, leucoplast cu rivanol numai la 2 lei". Cuvântul "numai" e așezat strategic în propoziție, dorind să sublinieze imposibilitatea negocierii, nicidecum prețul mic ("pixuri numai la 1 leu" vs "pixuri la numai 1 leu"). Mai sunt și vânzători care doresc să atragă atenția asupra avuției personale: "avem pixuri avem", "avem brichete avem", "avem evantaie avem".

În copilărie am ajuns de câteva ori în ipostaza de pacient al spitalelor românești. Ai mei m-au îmbrăcat în haine decente și curate, m-au dus la spital unde am așteptat cât a fost nevoie, niciodată nu i-am auzit plângându-se de condiții sau de timpul pierdut, pentru că știau că totul e pentru binele meu și pentru liniștea lor. Cât timp așteptam să-mi vină rândul eram povățuită să nu îi fac de râs, să fiu curajoasă, să nu mă port urât cu medicul, să fac ce mi se spune. Am siguranța că majoritatea celor din generații vecine cu a mea sau mai bătrâne au practicat același gen de comportament.
Astăzi mă aflu în ipostaza de medic și asist cu stupoare cum atitudinea noastră a căpătat o nuanță defensivă în fața pacienților și a aparținătorilor care fac legea. Copiii sunt murdari, needucati, de multe ori agresivi cu personalul medical. Am privit stupefiată un copil care i-a administrat o flegmă unei doamne doctor care încerca să-l consulte, am văzut copii care îți dau șuturi în burtă când încerci să le vezi faringele, copii care înjură așa cum tu nu ai reușit niciodată să o faci. Încercările de a ne menține calmi în fața oamenilor care au uitat că noi suntem cei care le fac bine ne fac să asudăm și să ajungem într-un colaps psihic din care din când în când ne scoate tot câte un pacient, mai compliant. Oamenii sunt revoltați că stau la coadă, fiecare din ei încearcă diferite metode să intre mai în față, iar dintre ei majoritatea covârșitoare o reprezintă cea care aplică metoda amenințării: "haideți doamnă că stați la același copil 30 de minute!", "doaaamnă copilul meu varsă!", "stau de o oră la coadă cu copilul care face febră 38!" "Chem televiziunea!" "Vorbesc cu managerul!" Cu greu ne mai putem concentra în consultațiile pe care le efectuăm, căci creierele noastre sunt tocate la manivelă. Fiecare părinte vrea să fii fresh pentru copilul propriu. Nimic de condamnat, însă fiecare din ei ignoră faptul că ai mai consultat alți 30 de copii înainte să-l vezi pe al lui, că ești la muncă dinainte ca el să se trezească, și vei continua să fii în același loc și după ce se va trezi în ziua următoare. Oamenii au uitat noțiunea de "spital", "ambulanță", "medic". Vin la spital ca la hotel, unde se așteaptă să primească o cazare într-un loc ales de ei, să li se pună la dispoziție condiții mai bune decât în propriile case. Cheamă Ambulanța pentru simptome minore și nici măcar nu pot mima îngrijorarea când ajung în camera de gardă. Îți răspund cu un rânjet vinovat că nu au bani de taxi și mai mult de atât, vor să fie duși înapoi tot cu Ambulanța, timp în care alții fac scandal la televizor că nenorocita de ambulanță nu a venit la timp pentru alt om bolnav. Medicul este dator să consulte copiii bolnavi, chiar și pe cei nebolnavi care ajung la gardă, e dator să trateze copilul după cum crede de cuviință și nimic mai mult! Dragi mămici care ajungeți prin spitale și vă plângeți că medicul nu stă zilnic să vă pupe în fundulețe și să vă dea raportul la zi în legatură cu toate analizele efectuate și rezultatele lor, atitudini terapeutice, prognostic și complicații, amintiți-vă că ați venit cu copiii în spital ca să fie tratați, nu să învățați voi medicină!
Triggerul acestui articol a fost de fapt descoperirea unui forum în care medicii sunt pur și simplu denigrați, pacienții sunt sfătuiți să facă reclamații dacă ajung să fie nemultumiți de felul în care se poartă lumea cu ei în spital. Iată câteva exemple:

"Inaintea primei vizite facute in salon de doamna dr. asistentele au venit aferate si ne-au spus (eram eu si doua mame, dintre care una o prea distinsa cetateanca de origine iraniana) sa ne ridicam de pe scaune, sa le pliem si sa le depozitam intr-un loc ascuns" -doamna vorbește despre un salon de vreo 3 metri pătrați, în care se aflau 3 copii și 3 mame. La vizită participau mai mulți medici, o asistentă și o infirmieră. Eu cred că în aceste condiții e de bun simț să strângi scaunele astfel încât să ajungă personalul medical la patul pacientului, însă doamna a perceput acest lucru ca pe o lipsă de respect.

"Am fost admonestata ca nu dusesem inapoi la bucatarie vesela in care ne fusese servita masa"- doamna își imagina că infirmierele sunt un fel de servitoare puse la dispoziție mamelor. Aș fi întrebat-o dacă acasă își duce singură farfuria sau așteaptă vreo vecină care să o ia de la nas și să o ducă la chiuvetă.

"Mancam pe banca afara in 5 min,pe fuga, o data pe zi,nu aveam voie sa mananc in salon"-A fost alegerea dânsei să mănance pe bancă, întrucât există o cantină specială, unde mămicile internate cu ai lor copii mănâncă gratis. Doamna a ignorat puțin faptul că se afla internată pe o secție de terapie intensivă, unde nu poți veni să mănânci shaorma ca în parc.

"nu am vazut toata noaptea nicio asistenta, desi era mare nevoie de ele. A trebuit sa stau cu copilul meu in brate (ca altfel ar fi cazut din pat) si sa il ajut pe copilul mare de alaturi sa faca pipi. Bietul de el urla ingrozitor... L-a speriat si pe al meu, evident. I-am schimbat bandajele si l-am linistit dupa mult timp, in care cred ca l-a auzit tot spitalul. Nu a aparut NIMENI."- îndrăznesc să afirm că asta e chiar o minciună cruntă. Pe secția la care se face referire nu există nici măcar 1 minut în care să lipsească ambele asistente. Ele au o cameră specială la care mămicile au acces. În plus, doamna afirmă că ea însăși a schimbat "bandajele" copilului, lucru de care din nou mă îndoiesc foarte tare.


"Am fost si eu internata cu V, inclusiv la... intr-o sectie nerenovata unde nu era decit WC pe culoar. Dar chiar asa bataie de joc nu am intilnit"- presupunând că doamna vorbește corect românește, pe culoar nu era decât wc :)) păi ce altceva să fie? presupunând că ea a vrut să spună de fapt că "wc nu era decât pe culoar", aș dori să o întreb dacă acasă la dânsa are wc în fiecare cameră. 

"La pranz am cedat psihic cand am primit la masa spaghete cu carne,i-am spus asistentei ca M nu mananca asa ceva" - care e soluția în acest caz? să se comande mâncare personalizată în funcție de ce îi place fiecărui copil? Oare dumneavoastră când vă internați în spital le spuneți asistentelor să vă aducă altceva pentru că nu vă place acel fel de mâncare?

Pentru toate aceste probleme grave, există aceeași soluție oferită sub diverse forme: 

"Exista camere ascunse, exista televiziuni care abia asteapta sa puna mana pe un subiect asa "suculent", exista colegiul medicilor, exista directiunea spitalului obligata sa raspunda oficial unei reclamatii oficiale."

"Imi pare tare rau si ma cutremur cand aud de asa "medici" frustrati al caror loc nu este in spitale sa ajute oamenii ci in cu totul alte locuri.De ce n-au facut toate mamicile plangere?
Sunt scarbita de sistemul sanitar din Romania"

"cei din tarile civilizate stiu lectia - reclamatiile sunt sfinte. mai, daca ceva nu e normal, se face reclamatie"

" Asa cum bine a raspuns cineva la topicul meu, o buna parte din cei care lucreaza in servicii in Romania nu stiu cum sa se comporte cu cei pe care ar trebui sa-i deserveasca. Niste bestii..."

"Mai , eu una raman interzisa in fata monitorului, cum mai nu luati atitudine!? De ce lasati cu voi sterse pe jos, de ce nu urlati , faceti plangeri? Nu stiu ce, dar faceti oameni buni ceva!!!!La medic , daca nu-mi convine ceva , merg si comentez, pai dar eu nu-s bataia de joc a nimanui. Asa am facut in Ro si asa fac si aici. Mama mereu comenta ca am gura prea mare si nu o sa ajung nicaieri ca doar capul plecat deschide usi"- nu aș găsi cuvinte mai potrivite pentru a descrie atitudinea pacientului român. Doamnei, dacă ceva nu îi convine la medic, urlă, merge și comentează. Neapărat în această ordine!

Într-o seară liniștită de duminică m-am gasit și eu ca tot omul să plec în mall în căutarea unei geci. Alegerea zilei nu a fost prea inspirată: ajungând acolo mi-am dat seama că mall-ul nu mai e mall, se transformase temporar într-un fel de club de zi. Oamenii dichisiți, îmbrăcați în cele mai bune haine din șifonier (cred ca au un dulap special, pe care scrie "haine de mers în mall" ), accesorizați cu cheia de la mașină, ieșiseră la agățat, nicidecum la cumpărături. Parcă treceam printre nori hormonali și îmi doream mai mult ca oricând să mă întorc mai repede în casa mea goală. Pentru că îmi propusesem să nu plec de acolo fără geacă, am zăbovit câteva ore încercând să găsesc una potrivită. Căutările s-au prelungit pentru că toate magazinele ofereau același model: scurtă, din piele sau din imitație de piele. Mintea mea a gândit că designerii au suferit în masă o lipsă majoră de inspirație și eram gata să merg la croitoreasă și să-mi confecționez una simplă, cea mai simplă geacă din lume. Mi-am achiziționat într-un final una  ascunsă printre alte modele aflate la mare căutare, reușind astfel să scap din îndoctrinarea fizică la care ne supune mall-ul.
A doua zi, pe stradă, am găsit și explicația fenomenului din mall: toate fetele purtau acel tip de geacă foarte scurtă, pentru a-și pune de fapt în valoare bluza de sub ea, un must-have al acestui sezon. Tocmai când mă bucuram că am mai scăpat de UGG-uri (vezi aici de ce), o nouă piesă vestimentară și-a făcut loc pe piață: bluza în colțuri. Decoltată sau pe gât, cu mânecă scurtă sau lungă, închisă sau deschisă, bluza în 2014 e musai să aibă colțuri pe lateral. Cu cât sunt colțurile mai lungi, cu atât ești mai la modă. Am văzut câteva care atingeau lungimi impresionante: ajungeau până la glezne, semănând izbitor cu niște hamuri. Genul ăsta de bluze oferă 2 avantaje femeilor (mai mult ca sigur de asta le și poartă): 1. în  caz că sunt foarte agitate și agresive cineva le poate ține în frâu la propriu și 2. dacă au noroc și se află lângă un stâlp, un mascul feroce le poate lega de el și îndeplini toate visele pe care le-au avut vreodată.
Geaca și bluza nu sunt suficiente însă pentru a întregi o imagine la modă. Mai ai nevoie de niște colanți-imitație de piele sau măcar cu inserții, care să creeze o imagine rockărească ( să vezi contrast între acești colanți și tonul de manea al telefonului inteligent). Nu vă faceți griji, și colanții se găsesc din belșug, problema apare atunci când vrei sa îți cumperi o pereche de blugi simpli.
Daca îți dorești să fii în toate tendințele posibile, ținuta asta trebuie să fie accesorizată bineînțeles cu unghiile false în colțuri. Pe lângă faptul că se asortează la colțuri cu bluza, aceste unghii oferă diferite avantaje purtătoarelor: îsi pot face piercinguri singure, nemaifiind astfel nevoie să își irosească timpul și banii, pot fi utilizate în scop de autoapărare ( nefericitul poate rămâne cu globul ocular înfipt în unghie), pot desface conservele sau cutiile de suc, dar cel mai important dintre toate este acela că oferă de la prima vedere niște informații pe care altfel bărbații ar trebui să le audă, iar asta poate fi dureros: în caz că cineva vrea să le agațe trebuie să știe de la început că ele nu efectuează activități domestice precum spălatul vaselor sau curățenia, deci dacă se bagă trebuie să știe că posesoarele necesită întreținere financiară intensă.

                                                           BLUZE IN COLȚURI



                                                          UNGHII ÎN COLȚURI 

Din ce în ce mai mulți au impresia că medicina se învață pe net. Între un Candy Crush și câteva cumpărături online oamenii mai citesc despre o boală, iar după următorul episod de Gossip Girl știu să o și trateze. Medicii care au făcut 6 ani de facultate au fost mai grei de cap și au tot rămas repetenți, căci altfel ar fi învățat meserie pe îndelete.
Sunt destui părinți care confundă viața din spitalele românești cu cea din Dr House, participând activ la diagnosticarea copilului. Ei refuză să creadă că odrasla răcește de mai multe ori într-un an, fiind convinși că mai degrabă are o boală foarte rară și foarte ciudată, care necesită investigații complexe. Astfel, cel mai frecvent răspuns la întrebarea "Ce s-a întâmplat cu copilul?" este: "Ah, la el e o problemă mai veche: acum 6 luni a fost răcit.. acum 4 luni a vărsat.. acum 2 luni a tușit.. iar acum face febră". Ca și când toate ar avea o legatură între ele și ar alcătui împreună un sindrom atât de rar încât nici nu există cazuri documentate în literatura de specialitate.
Există un grup pe facebook în care tinere mămici împărtășesc păreri în ceea ce privește alăptarea de cele mai multe ori, dar se discută și alte probleme. La început l-am privit admirativ, gândind că e un lucru bun treaba asta cu susținerea...până când am început să și citesc ce scriu doamnele acolo, lucru care îmi producea migrene ce se întindeau pe vreo 24 de ore. Acum 2 zile, pe acel grup o mămică povestea despre copilul ei care făcea febra, postarea ei începând cu "Bună mămici..." și terminandu-se cu "de ce credeți că face febră?" Până în punctul ăsta am fost numai puțin surprinsă de ideea că cineva ar căuta astfel de răspunsuri pe facebook. Câteva minute mai târziu eram de-a dreptul șocată citind răspunsurile exhaustive oferite de mame fără niciun fel de pregătire medicală. Fiecare își dădea cu părerea despre febra unui copil necunoscut: una dădea vina pe secrețiile nazale, alta pe vărsături, una mai modernă credea  că nu e alăptat cum trebuie, alta spunea că e o problema ORL, iar lovitura finală a fost dată de mămica supremă, care afirma "simplul fapt că ați schimbat mediul poate crea probleme" (copilul fiind într-o excursie în afara țării). Deznodământul a fost previzil: copilul face febră pentru că e plecat din țară, iar rezolvarea constă în continuarea alăptării.
Noi consultăm la gardă copiii indiferent de boală, condiție socială, culoare sau miros.  Primele aspecte sunt ireversibile și nu deranjează dacă nu se combină cu ultimul. Deși mă antrenez intens după ce am schimbat mijlocul de transport în comun (toată lumea știe că în fiecare autobuz sau tramvai există cel puțin o persoană cu miros emetizant), nu am reușit să mă obișnuiesc cu acest accesoriu volatil generator de vărsături în lanț. Nu am pretenția ca părinții să facă baie cu spumă copilului înainte de chemarea ambulanței, dar într-un număr îngrijorător de cazuri jegul se strânge strat cu strat sub unghii, în urechi, în buric, și e atât de aderent de tegument încât ai crede că face parte din corp. Încă se mai vehiculează ideea că nu poți spăla un copil răcit. Ca și când pentru el ar fi un pericol, iar bacteriile din cadă l-ar ataca văzându-l atât de vulnerabil. Un copil din această categorie a venit într-o frumoasă dimineață în gardă, chiar înainte de cântarea cocoșului. Era însoțit de o mămică în vârstă de 17 anișori (care înainte de a se grăbi către camera de gardă a stat un timp în fața oglinzii pentru aplicarea unui strat generos de fond de ten) și de bunica  aflată într-un contrast izbitor cu fiica ei și însoțită de o dâră verde de miros specific care m-a obligat să port o mască facială. Nimic nu m-ar fi ajutat să ghicesc intelectul ascuns al bunicii, care îmi spuse: "Domnișoara doctor, eu cred că radiografia asta nu e normală! eu mai am și alți copii și știu cum trebuie să fie! După cum arată eu zic că trebuie să îi dăm tratament pe venă!" Am fost atât de șocată încât era să-i povestesc despre hilurile pulmonare, interstițiu și alte lucruri (era 4 dimineața și mă luase valul).
Mi s-a întâmplat de câteva ori să fiu plăcut surprinsă de bunul simț al unor mame care ajung pe la camera de gardă. Atât de simțite erau încât, pentru a nu pierde timpul meu (sau mai degrabă pe al lor) adunau secrețiile nazale ale odraslei și le așezau frumos în buzunar. Cine știe, poate în celălalt buzunar strânsese deja materii fecale eliminate în drum spre spital. Treaba asta cu secrețiile nazale capătă amploare pe zi ce trece, cred ca prin vreo revista de specialitate gen "Avantaje"  zace un articol despre beneficiile lor. Priveam într-o dimineață în metrou un tătic și un copil așezați amândoi pe scaune, ca doi barbați adevărați. Copilul desfășura o activitate previzibilă: se juca pe un smart-phone. Întâmpinând o dificultate, el a pasat telefonul tatălui, care a fost mai mult decât bucuros să îl treacă de nivelul greu. Ba chiar începuse să-i placă așa mult încât s-a jucat și nivelele următoare, ignorând noua activitate a fiului, care făcea biluțe verzi din secrețiile năsucului și le înșira atent și simetric pe scaun, ca să se joace și următorii călători cu ele. El fusese învățat acasă să-și împartă bunurile cu ceilalți!

               Perioada sfintelor sărbători de iarnă se arată an de an la fel de productivă: pentru comercianți, pentru colindătorii care îmbracă lâna de capră sau blana de urs ca pe niște uniforme de muncă, dar și pentru inventatorii de cuvinte, care își agață bucuroși în pomul de Craciun noile invenții literare.
              Bucuroși fiind de faptul că pot mânca liniștiți oricât fără să se înece cu sentimente de vinovăție, oamenii devin mai înțelegători, mai toleranți, mai iubitori. E perioada în care ne iubim și dușmanii, în care suntem cuprinși de un sentiment efemer de generozitate. Abundența de iubire care se revarsă ca o apă curgătoare peste toți cei care ne înconjoară se manifestă, așa cum era de așteptat, mai ales prin cuvinte, căci noi românii suntem oameni mai pasivi, cărora le place să vorbească mult despre planuri, fără vreo tendință de finalizare a unui proces palpabil. Drept urmare, aproape toți am fost victimele unor avalanșe verbale formate din termeni care mai de care mai drăgălași și mai amputați. "frumy" și "supy" au fost mereu în față, deseori în asociere, căci ce mister poate fi mai frumos decât acela exprimat de o privire ageră, vulturească, melancolică-wannabe? Rareori se mai găsește câte un deștept care observă amputarea cuvântului original, dar pentru că nu îl poate crește la loc, îi confecționează un ciot, transformându-l în "frumix". În plus, cu ocazia noului început, întotdeauna plin de speranță și atât, cei doi termeni au avut concurență serioasă: pe "dimi". "Noapte bună 2013, bună dimi 2014" a primit o coroniță pentru cel mai postat mesaj de pe facebook în primele minute din an.
              După o lungă perioadă de trăire iresponsabilă a clipei și de ignorare a consecințelor, reprezentatele sexului frumy devin rând pe rând mame și e necesară o adaptare a neologismelor proprii la noul statut. Pentru că iubirea lor nu se poate manifesta decât asupra pruncului, acestea le oferă grijulii "tzitzi". Deși sunt cunoscute avantejele oferite de tzitzi, unii bebeluși pot să nu beneficieze din plin de produs, pe care il folosesc mai mult ca pe o jucărie, situație care a căpătat denumirea de "veverițeală"! Eu veverițez, tu veverițezi, el veverițează...deci, se poate! Alți copii sunt însă atât de tzitzofili încât efectuază chiar un "tzitzotron", spre bucuria mămicilor. Pentru cei mai leneși însă, care nu se încumetă la tzitzi, s-a inventat și "suzy" ca soluție temporară. Încet, încet, copilul crește...incepe să meargă la "grădy", apoi la "școly", și așa mai departe, până când ajunge la statutul de frumy și face un "bb" căruia să-i ofere tzitzi și suzy.

             Aflate într-o lipsă cronică de subiecte care să capteze atenția unui public avid de scandal, emisiunile noastre ne-au adus undeva în subsolul demnității umane. Eterni căutători ai comorilor ascunse, reporterii au pornit de la un videoclip care a apărut pe internet având lipită eticheta cu "amuzant", dar experiența le-a deschis ochii și imediat i-au simțit potențialul și au inițiat procesul de scotocire a gunoiului din tomberon cu bățul. Apariția patului de spital în videoclip a sporit interesul unui popor implicat deja într-o înverșunare cronică împotriva sistemului medical.
             Reporterii noștri au adoptat în această situație atitudinea unor copii care nu pot vedea dincolo de obiectul care le-a stârnit curiozitatea: au trecut peste toate sentimentele de neputință, milă, empatie degajate de boala unei femei și de consecințele acestei boli asupra apropiaților și s-au bălăcit în mocirla formată din detritusuri, trăgându-i după ei pe spectatorii atrași de senzațional.
             Filmulețul a devenit cunoscut datorită aspectului său amuzant. Cu siguranță, chiar și cei mai empatici dintre noi au schițat un zâmbet urmărind trilul necontenit al bolnavei. Lucrurile au căpătat însă noi dimensiuni în urma apariției lui și a celor implicați în mod direct pe micile ecrane. Lipindu-și bine pe fețele lor care au văzut de toate măștile de salvatori, reporterii au purces în disecarea subiectului până la oasele lui pline de măduvă murdară. Care mai de care mai milos, ei au sărit să ofere ajutoare ipocrite unor oameni modești și naivi, aflați în imposibilitatea rezolvării situației. Faptul că boala bătrânei s-a manifestat prin cântec a oferit o tentă tragi-comică acestei situații pur medicale, lucru care a atras atenția poporului nostru curios și lucrurile s-au desfășurat conform așteptărilor: ca atunci când pe stradă se întâmplă un eveniment senzațional care necesită Ambulanța, în jurul subiectului s-a strâns o mulțime de oameni, din care 2-3 dispuși să dea o mână de ajutor, și restul-adică majoritatea, numai cu scopul imortalizării momentelor inedite, a bârfelor de pe lângă subiect sau a denigrării mașinii de salvare care nu ajunge suficient de repede la destinație. Întotdeauna asta reprezintă o ocazie potrivită de trecere în revistă a incompetenței celorlalți.
              Iată cum acest subiect a ajuns pe micul ecran într-o emisiune de scandal în care o ziaristă, o doamnă cu abilități paranormale ( aterizată probabil de pe o planetă vecină cu Terra), o altă vedetă, un chirurg-nutriționist wannabe, moderatorul și chiar un telespectator, au pornit în elucidarea misterului desprins parcă din Dosarele X. Emisiunea ar fi trebuit să aibă o mică bulină roșie undeva în dreapta-jos, căci dacă un copil nesupravegheat a apucat să o vizioneze, cu siguranță a căpătat o teamă ca nu cumva să ajungă vreodată să nu se mai poată opri din cântat. Doamna ființă cu abilități paranormale ( sau paranormală ea cu totul), a emis din adâncul creierului o ipoteză în care cei doi amărâți, bolnava și soțul ei, au ajuns în această cumplită situație din cauza deficitului de rugăciuni, iar dacă acționau la timp, prin chemarea preotului, bolnava s-ar fi oprit din cântat după numai o zi! Din nefericire cei doi sunt penticostali și nu au putut apela la această soluție salvatoare. Moderatorul emisiunii s-a orientat către aspectul etic al problemei, dezvoltând ideea că doamna ar fi fost bătută în spital ( probabil în încercarea de a-i provoca o stare de șoc care să o oprească din fredonat, la fel ca cei care sunt cuprinși de sughiț și trebuie să fie speriați pentru remisia simptomului!) Chirurgul a încercat zadarnic să-i convingă pe ceilalți că serenada femeii nu a avut nicio legătură cu introducerea sondei urinare, iar ziarista nu a avut să ne spună decât că vine de la un salon de înfrumusețare. Așteptăm cu interes să  ofere soluții, căci ea este ultima lor speranță!
              Singurul suferind în toată situația asta e soțul bolnavei, și numai el. El a fost încărcat cu speranțe care i-au fost îndesate pe gât de reporterii și de vedetele care și-au oferit păreri neavizate, și care deghizați în salvatori și-au făcut publicitate pe spatele amărâtului. Aș vrea să-i trimit telepatic un mesaj, în care să-i spun că nu el e cel care trebuie să le mulțumească lor, ci invers!

                Pentru că noi, românii, suntem maeștri în arta imitației, am adus de peste hotare, pe lângă nenumăratele lucruri artificiale, și acele show-uri de genul " Românii au talent", "Megastar", "X Factor" etc.
                Primul care a reușit să intre în grațiile poporului  a fost "Megastar". Încă naivi și lipsiți de experiență, producătorii au dorit ca show-ul să arunce în lumina reflectoarelor talente nebănuite, ascunse în cele mai întunecate colțuri ale țării, între cocenii de porumb sau în spatele unor maldăre de cărți. Astfel, din oameni care afișau un aspect absolut comun și neimpresionant ieșeau sunete aflate într-un evident contrast cu această primă impresie. Ei au fost revelațiile acestui gen de spectacol, care au reușit să provoace o piloerecție sinceră și neinfluențată de vreme în majoritatea persoanelor impresionabile, dar și într-o mare parte din categoria care credea că le-a vazut pe toate.
               Situația ajunge la cealaltă extremă când raportul aspect-talent este inversat și când micul ecran e violat de către un personaj extravagant desprins parcă din filmele SF, care ne surprinde ulterior printr-o imensă lipsă de talent și printr-o impresionantă absență a simțului ridicolului. Pentru că noi ne-am făcut o inofensiva pasiune de a râde pe seama celorlalți și pentru că orice talent adevărat provoacă un mic sentiment de invidie (a se observa expresia Deliei când apare o tânără talentată în fața ei, sau a lui Bitman când se confruntă cu un băiat arătos) această a doua categorie de megastari talentați ne-a atras cu o forță mai mare în fața televizoarelor. Sunt multe gânduri care se nasc și se scurt-circuitează în encefal când avem sub observație un astfel de anti-talent: ce motiv ar avea omul ăsta să vina aici când e evident că nu se pricepe? cum de continuă să cânte când toată sala râde? cum a putut să creadă că e intr'adevar talentat? oare emoțiile sunt de vină pentru traiectoria greșită pe care a apucat-o talentul său?
              Cel mai umilitor lucru pentru un candidat e să ajungă în posesia nu a unuia, nu a doi, ci a trei de "nu"! Dacă ai reușit să îi iei pe toți trei, negreșit vei apărea în acea rubrică a momentelor comico-penibilo-ridicole. Pentru că aproape toți cei care ajung în fața juriului au în minte și această eventualitate, ei își contruiesc de acasă metode de a trece neșifonați și cât mai rapid peste umilință. Astfel, există mai multe categorii de nefericiți:
1. Resemnatul: este cel care după deznodământul trist se poartă în continuare ca și când nimic nu s-ar fi întamplat. Ce dacă a petrecut ore întregi pentru a ajunge în ipostaza de a-și dovedi lipsa de talent? Viața merge înainte, și oricum mai are el și alte talente de arătat.
2. Ambițiosul: este cel care nu renunță cu una cu două. El afirmă clar și răspicat că respingerea nu îl va face nicidecum să stea cuminte acasă. Se va prezenta și în următorul sezon, și în cel de după el, căci odată și odată tot îi va sesiza cineva mugurele de talent bine ascuns într-un cotlon al organismului său complex.
3. Răzbunatorul este de obicei o persoană foarte talentată în orgolii, care nu poate accepta un refuz și cu atât mai puțin un refuz exprimat cu zâmbetul pe buze. Pentru a-și echilibra simțurile el își va dezvălui în fața întregii țări latura impulsivă, aruncând înjurături și tentative de pumni înspre onoratul juriu.
4. Orgoliosul este acel candidat care după ce și-a vărsat cântecele pe scenă și după exprimarea refuzului de către juriu adoptă o atitudine prin care ne demonstrează că noi suntem prea mici ca să putem înțelege talentul ce se ascunde în el.
5. Raționalul e reprezentat de un om care se prezintă la preselecție cu scopul de a afla dacă are sau nu talent. El ajunge direct în fața unui juriu consacrat, fiind total nemulțumit de lipsa de experiență a vecinilor care îi aud trilurile prin pereți, sau a colegilor invidioși care îl îndeamnă să tacă. Pus în fața celor trei "nu"-uri acesta își justifică vocea printr-un guturai acut, dar se arată dornic de a învăța lucruri noi în domeniu.
6. Dramaticul e opusul orgoliosului. El ar trece peste orice mândrie, ar călca în picioare orice urmă de orgoliu numai pentru a primi niste "da"-uri, fie și numai două. Pentru el nu contează modalitatea în care a ajuns să treacă de acest prim hop, important e să rămână pe sticlă măcar două episoade.
7. Lingușitorul e reprezentat de candidatul care își alege o victimă din juriu, pe care o va înăbuși cu o aparentă admirație. Este o tehnică de vulnerabilizare a juriului, întrucat cel puțin victima ajunge într-o incapacitate de a lua decizii obiective.
8. Înteleptul e acela care după refuz ține foarte tare să le precizeze celor din juriu că el rămane fanul fidel al fiecăruia din ei, în ciuda răutății din sufletele lor. Mai presus de toate se află capacitatea lui de a înțelege gandirea mediocră a tuturor.
9. Iubărețul e cel care ajunge pe scenă cu scopul de a stabili un contact direct cu vedetele, astfel încât un refuz nu inseamna nimic. La final va fi bucuros să administreze câte o pupătură fiecarui membru al juriului, îndeplinindu-și în acest fel dorința arzătoare și scopul afișării pe micul ecran.
10. Petrecărețul, deși nu am bănui, are o experiență pasivă mai mare decât a celorlalți. El a înțeles că cel mai mult pe scenă contează atitudinea, că talentul în sine prea puțin valorează, că juriul caută de fapt pe cineva care să știe să întrețină atmosfera. Astfel candidatul pătrunde pe scenă într-o mare vervă, gata să-și arunce hainele peste mulțimea de admiratori din sală, să facă tumbe peste masa juriului și să impresioneze o țară întreagă. Cei trei  "nu" primiți nu vor fi niciodată într-un contrast mai mare decât în situația asta. Omul va pleca de pe scenă stins și le va povesti reporterilor cum pentru el nu contează ce răspuns a primit, întrucât singurul motiv pentru care a venit a fost să se simtă bine și să-i antreneze și pe ceilalți în această lume bucuroasă a lui.

                 E o vorbă care tot circulă pe internet, dar și în cealaltă viață, și care a fost adoptată de mulți tineri, întrucât reprezintă o importantă și originală formă de salvare atunci când nu pot scăpa neterfeliți din anumite situații. Vorba spune așa: "Be yourself! Să nu-ți pese de ce spun alții! Părerea lor nu contează!" Învățătura  are mulți frați: gemeni monozigoți, dizigoți, vitregi... unii seamănă ca înfățișare între ei, alții împart un număr mai mic de gene, dar una peste alta ideea pe care o promovează e aceeași: să faci ce vrei și ce crezi tu, independent de ce spun ceilalți.
                Tinerii aștia, adepți ai omniprezentei devize, își postează poze pe facebook, în speță din cele în care apar ei în prim plan ( într-una din zilele lor bune, când fiecare șuviță stă la locul ei și sunt îmbrăcați în hainele noi), iar în spate se află un animal, o farfurie cu mâncare sau orice lucru neinteresant care să justifice imortalizarea făcută aparent degeaba. Sub poză se află negreșit comentariul cu trimitere la obiectul din spate,  pe care nimeni nu îl ia în seamă.
                Lumea în care trăim a fost construită astfel încât toate lucrurile să depindă unele de altele. Fiecare nimic reprezintă o za din lanț, și chiar dacă nu vedem noi legătura directă între ea și următoarea, nu înseamnă că ea nu există. Din perspectiva asta, deviza de care vorbesc pare atat de stupidă...Trecerea ta prin viață respectând exclusiv propriile păreri și gânduri este doar o iluzie, o mască sub care îți ascunzi nenumărate temeri, frustrări, și o permanentă grijă că pașii pe care îi faci au depășit pătrățelul, și că ai călcat pe linie.
               Evident că îți pasă de orice părere cu privire la tine și la ceea ce faci tu, căci altfel ai merge în pijama pe stradă și nu ai mai posta poze pe facebook. Tu, femeie, nu te-ai mai epila dacă spui că părerea lumii nu contează, iar tu, bărbate, ți-ai trata eternul prurit genital în plină stradă. Lucrurile astea le respecți, nu pentru că așa scrie în Cartea bunelor maniere, ci pentru că vrei sa fii o prezență agreabilă pe stradă, sau măcar să nu fii una dezagreabilă. E ciudat cum oamenii afirmă că nu le pasă de părerea celorlalți, căci ei oricum merg pe drumul lor, dar drumul lor e de fapt un pod suspendat, și fiecare om ce interacționează cu ei taie din firele care îi susțin podul sau construiesc altele noi pentru a-l face mai stabil.
               Noi toți funcționăm prin feedback, și chiar dacă ne e greu să o recunoaștem, nicio părere nu e nesemnificativă, indiferent din ce direcție apare. E suficient să îți spună cineva pe stradă că îți stă o geană aiurea și ziua ta e compromisă.
               Oamenii au o tendință de a respinge părerile care nu le sunt favorabile, dar odată ieșiți din mediul care le-a emis, ajunși acasă, unde sunt singuri cu ei inșiși, se întreabă dacă nu cumva...De cele mai multe ori chiar fac o schimbare, bazată pe acele păreri emise, dar a doua zi își pun masca și o iau de la capăt.